Sfidarea profesorului de către propriii elevi

Subiectul acestui articol mi-a stăruit în minte mai multe zile, până când m-am hotărât să mă destăinui vouă, colegilor mei. Ideea mi-a venit după – spun eu – cea mai urâtă lecţie experimentată până acum în activitatea de predare şi învăţare a limbii engleze din ciclul liceal.
De când au devenit profesorii ţinte ale elevilor? Sfidarea şi intimidarea în rândul adulţilor există de când lumea şi se practică în toate domeniile, dar lucrurile se complică atunci când elevii sunt cei care intimidează, profesorii sunt victimele lor, iar locul de desfăşurare este sala de clasă.

Nu vă vine să credeţi că aceste lucruri au început, din păcate, să se întample chiar şi în mediul educaţional românesc?

Dacă până acum câţiva ani respectul pentru dascăl şi cultul pentru şcoala românească era pe buzele oricărui elev şi părinte din România, acum valenţele s-au schimbat radical, iar sfidarea faţă de reprezentantul şcolii româneşti atinge cote alarmante. Gândiţi-vă că sfidarea este un comportament provocator, instigator şi negativ nu doar în şcoală, ci în orice sistem social. Cine sunt “vinovaţii”? E corect să spunem că vina şi adevărul sunt undeva la mijloc? Aud tot mai des în rândul profesorilor, după tăierile salariale: ”Ei se fac că ne platesc, noi ne facem că muncim…”, părinţii susţin tot mai des că: “Şcoala nu mai e ce-a fost. Pe vremea noastră se făcea carte… acum…”, iar elevii spun că: “Oricum şcoala nu ne ajută cu nimic, importante sunt anturajul şi familia care te ajută după terminarea liceului şi a facultăţii”.

Tocmai plecând de la aceste premise, vreau să vă fac cunoscute impresiile mele după ce am experimentat cea mai urâtă lecţie din activitatea mea de predare a limbii engleze. Clasa a X-a reprezintă trecerea de la stadiul de copil gălăgios (în clasa a IX-a) la clasa a XI-a: puntea spre vârsta majoratului. După trei săptămâni de întâlniri şi discuţii plăcute şi antrenante, a urmat ora de coşmar: ultima oră în programul “încărcat” al elevilor, parcă asta ar reprezenta scuza perfectă pentru un comportament indezirabil: suntem obosiţi şi atunci avem dreptul să facem şi să spunem orice.

De la începutul orei s-a dovedit a fi un grup gălăgios şi neinteresat, iar când am început să insist pe regulile de bază, au privit totul ca un afront personal şi au împins limitele undeva între un comportament precar de stradă si ceva mult mai sistematic.

Iubesc meseria de profesor şi sunt sigură că alte zeci de mii de cadre didactice ar spune oricând acelaşi lucru, cu acelaşi patos, dar când te loveşti de zidul numit indiferenţă sau intimidare, cât mai putem rămâne pasionaţi de ceea ce facem?

În acea oră am epuizat tot arsenalul de care dispuneam în momentul respectiv pentru a le capta atenţia şi a duce cursul predării pe făgaşul normal şi dorit de mine. La sfârşitul orei m-am simţit vlăguită şi sleită de puteri pentru că am văzut zâmbetul  arogant şi sfidător al persoanelor care deranjaseră ora în continuu, dar şi privirea neputincioasă a celeilalte jumătăţi de clasă care-mi cerea să nu se mai întâmple acest lucru şi să fac ceva în viitor în acest sens.

Desigur, noi profesorii avem un întreg „arsenal” la dispoziţie, ca mijloc de sancţiune la ore, avem posibilitatea de a cere scăderea notei la purtare, să chemăm părinţii la şcoală, să vorbim cu dirigintele, cu direcţiunea, etc.; mingea e în terenul nostru – ar spune oricine din afară.

Dar eu îmi iubesc meseria, iubesc profesia de dascăl, iubesc şcoala şi satisfacţia avută atunci când faţa elevului se luminează, şi nu când se întunecă. Dacă aş fi fost poliţist sau medic nu cred ca m-aş fi lovit de un astfel de comportament; atunci ca profesor am la fel de multe drepturi şi ar trebui să mă simt în siguranţă şi apreciată la serviciu ca oricine altcineva. De ce să mă lovesc de situaţii ingrate, de ce să nu-mi concentrez întreaga energie pe formarea elevilor, pe evaluare şi pe feed-back-ul de la elevi, pe ameliorarea continuă a propriei activităţi? De ce să nu mă bucur de fiecare oră din programul zilnic, de ce să nu mă concentrez pe jumătatea plină a paharului şi nu pe cea goală, care mă secătuieşte complet de energie şi motivaţie?

Filmul acelei ore, în care primul impuls a fost cel al sancţionării, mă urmăreşte încă zi şi noapte.
Situaţia a fost şi sper să rămână în continuare un caz izolat în experienţa mea de 6 ani la catedră, şi cred că nu trebuie să uităm că întodeauna putem căuta şi găsi sprijin la consiliului de conducere al instituţiei, în rândul colegilor, la consilierul psihopedagogic şi nu în ultimul rând în noi înşine. Mai mult, trebuie să găsim balanţa între a avea o anumită aură, pe care de altfel noi profesorii o dorim, şi a fi prietenos fără a depăşi reperul şi ţinta prestabilite…

Acum mă bucur că nu am cedat primului impuls, acela al sancţionării.
Baftă multă, dragi colegi!