Stimularea creativității elevilor din ciclul gimnazial – de la poveste la povestire

Prezentul literar se confruntă, din nefericire, cu o latură a limitelor: numărul limitat al micilor cititori, bariera decifrării textului literar încă din anii gimnaziului sau tendința creativității de a se îndrepta înspre limita insuficienței. În acest context, profesorul poate folosi textele copilăriei pentru a-și atrage elevii înspre literatură, pentru a le descifra legătura dintre multiplele noțiuni teoretice și crearea textului în sine, alături de modalitatea de a o realiza, dar și pentru a-i ajuta să-și pună în funcțiune resursele creativității (uitate parcă undeva la limita dintre învățământul primar și cel gimnazial). Un astfel de text este și „Ura! Elefantul mănâncă” scris de Octav Pancu-Iași din și cu dragoste față de cei mici.

+/- creativitatea școlarilor

Contextul orelor de literatură română în cazul elevilor din ciclul gimnazial are tendința de a se limita, din nefericire, la studierea unor texte literare cu scopul de a analiza exemple ilustrative ale unor specii literare, punând pe plan secund activitățile legate de imaginația micilor cititori. Adăugând la aceasta faptul că numărul celor care practică „lectura de plăcere” în rândul grupului țintă pare să scadă, nu cred că există dubii cu privire la explicația pe care le-o putem oferi celor care afirmă „Copiii din ziua de azi (parcă) nu mai au imaginație”. Într-adevăr, nici nu intră în discuție existența creativității atâta timp cât acasă își văd părinții dependenți de telefon/ tabletă, iar la școală literatura se limitează la termeni științifici, memorare sau demonstrații. Astfel că putem vorbi despre elevi cu o creativitate „subdezvoltată”; cu alte cuvinte, majoritatea elevilor din clase de nivel mediu (a V-a, a VI-a, de pildă) nu sunt suficient dezvoltați din punctul de vedere al potențialului creator, să spunem, „de dorit” la această vârstă atât din perspectiva abilităților exersate în context școlar, cât și din cea a dezvoltării personale (nu cumva uită prea repede copilăria?).

Iată de ce am considerat bine-venit apelul la texte literare care (aparent) se pretează la preșcolari; îi punem față în față cu texte haioase, ușor de descifrat, deci îi atragem înspre opera literară; le oferim exemple accesibile de bună practică, așadar le deschidem drumul procesului creativ. În aceeași ordine de idei, încercăm o recuperare a timpului pierdut.

Povestirea lui Octav Pancu-Iași

„Ura! Elefantul mănâncă” este una dintre operele prin intermediul cărora Octav Pancu-Iași își păstrează imaginea de scriitor dedicat misiunii sale: aceea de a oferi copiilor povești savuroase cu substrat educativ.

Încă din titlu, autorul atrage atenția cititorului prin folosirea interjecției „Ura!”, care induce starea de încântare; aceasta este imediat detaliată printr-o propoziție simplă: „Elefantul mănâncă”, al cărei subiect articulat hotărât sugerează faptul că personajul principal este un anumit elefant – bine cunoscut scriitorului –  (Elefantescu-Elefănțel-Cât-Un-Deal-De-Mititel – după cum o dezvăluie ulterior textul) ce provoacă bucurie prin simpla acțiune de a mânca. Cu alte cuvinte, în calitate de element de paratext, titlul anticipează conținutul operei: elefantul reușește depășească problema hrănirii, ceea ce aduce fericire și bună-dispoziție.

Aspectul de poveste al scriiturii lui Pancu-Iași se țese într-o manieră gingașă, incipitul deschizând porțile unei lumi feerice, ce se vrea a fi puternic ancorată în realitate, prin propunerea adresată celor mici („copiii în primul rând”) de a asocia pământul cu un măr. Firul narativ e unul simplu: plictisindu-se „joia trecută”, povestitorul își vizitează bunul prieten din India, elefantul Elefantescu-Elefant-Cât-Un-Munte-De-Înalt; îl găsește plângând din pricina faptului că fiul său, Elefantescu-Elefănțel-Cât-Un-Deal-De-Mititel, face mofturi la mâncare deși a fost tratat de trei dintre cei mai buni medici. Atunci, naratorul îl duce pe Elefantescu-Elefănțel-Cât-Un-Deal-De-Mititel la București, îl pune la masă cu fiii săi, iar acestuia îi revine pofta de mâncare. În final, Octav Pancu-Iași îndeamnă copiii să mănânce cu poftă tot din farfurie, iar dacă doresc să îl cheme pe acest elefant trimițând o scrisoare tatălui acestuia.

Mai mult, opera „Ura! Elefantul mănâncă” dezvăluie dubla intenție a autorului: aceea de a conduce copiii în universul poveștilor, oferindu-le în același timp și o povață. Aceasta nu face decât să îmbine ficțiunea cu realitatea, după cum copilăria însăși este construită după principiile jocului, un amestec debordant de fantezie și pragmatism.

Astfel, pentru a induce spiritul ludic, Octav Pancu-Iași apelează la personaje animaliere, elefanții, ale căror nume rimate sunt sugestive pentru dimensiunea lor (Elefantescu-Elefant-Cât-Un-Munte-De-Înalt, Elefantescu-Elefănțel-Cât-Un-Deal-De-Mititel) sau pentru meseria pe care o practică (Dovleac-Are-Pentru-Toate-Leac, Pun-Comprese-Să-Vedem-Ce-Iese, Cine-Trece-Pe-La-Mine-Se-Face-Bine). Totodată, folosind procedeul hiperbolizării („îi băgă în gât un polonic (o linguriță, vă dați seama, ar fi fost prea mică pentru o gură de elefant.)”), accentuează imensitatea elefanților și a lumii în care trăiesc, iar personalizarea acestora („-Salată de fân vrei? îl îmbia tatăl.”), specifică basmelor, are rolul de a evidenția intenția scriitorului: crearea unei lumi feerice. În plus, această lume se vrea a fi întrepătrunsă cu realitatea în care trăiesc copiii, cititorii acestei opere, fapt pentru care Octav Pancu-Iași apelează la implicarea afectivă, atât a sa („îi spusei eu cu lacrimi în glas”), cât și a lectorului („vă dați seama”), dar și la un final asemănător cu o morală (îndeamnă copiii să creadă cele povestite și să învețe din pățania elefănțelului că e important să mănânce tot din farfurie). Și pentru ca povestea să nu se încheie într-un ton solemn datorat poveței, scriitorul le propune să îl cheme pe Elefantescu-Elefănțel-Cât-Un-Deal-De-Mititel să li se alăture la masă.

În ansamblu, odată cu scrierea „Ura! Elefantul mănâncă”, Octav Pancu-Iași creează o operă conform așteptărilor celor mici și celor mari, oferind după principiul fabulei, o poveste și o povață pe măsură.

De la poveste la povestire

Demersul educativ propus are, așadar, în vedere, pe de o parte, reîntâlnirea elevului cu opera literară care l-a atras, care i-a plăcut; aceasta duce, cu certitudine, la o atitudine pozitivă a lectorului față de text, la disponibilitatea acestuia de a se apropia de cel din urmă, la instaurarea unei stări de bună-dispoziție ce nu poate avea decât efecte pozitive. Pe de altă parte, nivelul înalt de accesibilitate al unei astfel de scrieri îi conferă elevului o doză minimă de încredere în momentul descifrării textului, minimă, dar suficientă pentru a-l încuraja să pornească pe un drum anevoios (cel puțin din perspectiva sa). În aceeași ordine de idei, din moment ce mesajul operei îi e mai mult decât familiar, poate chiar îi reprezintă o parte a trecutului său, cititorul are impresia că textul e „de-al lui” și va putea mai ușor să înțeleagă procesul creației, corelându-l chiar cu diverse noțiuni teoretice.  De aici, până la a deveni, la rândul său, creator nu mai e mult. Și poate un alt beneficiu al abordării unor astfel de opere literare este acela că inclusiv noi, dascălii, ne simțim din nou copii, ceea ce întărește legătura pe care o avem cu învățăceii.

Bibliografia operei:
Pancu-Iași, Octav, „Țaraundevinerierajoi: antologie de schițe și povestiri”, Editura A.S.C.R., Cluj-Napoca, 2012, pp. 46-51.