Studiu privind comunicarea mentor-practicant

Studiul de față are în vedere ilustrarea modului în care comunicarea dintre profesorul-mentor și profesorul-practicant reprezintă temelia pe care trebuie să se construiască orice demers al perfecționării didactice a celui care debutează în învățământ. De aceea, evoluția în cariera didactică este condiționată, cel puțin la începuturile ei, de construirea unui riguros plan de acțiune pentru dezvoltarea asertivității, plan ale cărui baze pot fi creionate cu ajutorul unui mentor, în cazul căruia experiența pedagogică devine o axă definitorie a valorii profesionale. Mai mult, este necesar ca acest concept esențial, al asertivității, să fie completat de o serie de abilități sociale necesare atât în reușita personală, cât și în cea profesională.

Lumea contemporană, cea care ne găzduiește și pe noi și care se străduiește să se ridice din ce în ce în ce mai sus, este imaginea unei abstractizări a tot ceea ce este personal, unic, esențialmente profund uman și ființial, împingând lucrurile și sentimentele în direcția unui vertij conceptual, de cele mai multe ori valabil în teorie, dar imposibil de pus în corespondență cu praxisul cotidian. Traiul în era internetului, a vitezei, a informației enorme și nefiltrate poate fi, de cele mai multe ori, obositor și deconcertant. Consider că cea mai mare dramă și cel mai dureros paradox pe care omenirea le trăiește în zilele acestea de cumpănă morală, socială, religioasă, politică și chiar personală se traduc prin lipsa comunicării adevărate și eficiente, în ciuda tuturor înlesnirilor de natură tehnică și tehnologică pe care le are la dispoziție și pe care le îmbunătățește în mod constant. Atunci când mediul online favorizează dezvoltarea unui negativism în relație atât cu propria persoană (și ne referim aici la tendința de a minimiza reușitele personale prin efectuarea unei comparații cu reușitele altor persoane), cât și cu alteritatea (prin înlesnirea instalării unei stări de tristețe, uneori inexplicabilă, dar cu profunde înrâuriri de natură psihologică, în urma unei analize de cele mai multe ori superficiale a vieții personale și profesionale a celor care îți alcătuiesc anturajul), este foarte greu pentru individ să se detașeze și să privească lucrurile într-o manieră obiectivă, nepărtinitoare, identificând punctele forte și pe cele slabe din pregătirea profesională sau din viața personală, astfel încât să procedeze la aplicarea acelor principii sau schimbări care au menirea de a repara sau optimiza ceea ce este simțit a fi imperfect. Într-o societate în care duplicitatea și setea de a fi primul, în orice condiții, oricât de morale sau imorale ar fi ele, actul comunicării adevărate are cel mai mult de suferit și se transformă în unul dintre cele mai arzătoare deziderate ale oamenilor verticali atât din punct de vedere personal, profund uman, cât și din punct de vedere profesional.

Cele două teme propuse spre a fi discutate la secțiunea comunicării dintre mentor și practicant sunt interdependente și complementare, astfel încât tratarea lor separată ar aduce un minus comprehensiunii exhaustive a acestui subiect delicat. De asemenea, pentru o mai eficientă abordare a temelor, considerăm necesară o definire a termenilor cheie propuși: substantivele „comunicare”, „asertivitate” și adjectivul „social”. Conceptul de asertivitate se dovedește a fi unul cu profunde implicații de ordin ontologic, întrucât face referire directă la modul în care ființa se percepe pe sine atât în raport cu sinele, cât și în raport cu alteritatea. Calitatea unei persoane de a fi asertivă se traduce în raport cu încrederea în sine, în forțele proprii (mai mult de natură intelectuală decât de natură fizică) și se manifestă în special atunci când este plasată în perspectiva relaționării cu ceilalți. Această relaționare este subsumată conceptului pe care îl avem în vedere atunci când comportamentul denotă o lipsă de anxietate atunci când vine vorba de susținerea ideilor proprii, fără ca această atitudine să echivaleze cu îngâmfarea sau infatuarea în ochii celorlalți. De cele mai multe ori, o persoană asertivă este carismatică și îndeplinește toate calitățile pentru a fi un bun lider, având posibilitatea de a influența modul de gândire al celor cu care vine în contact. O astfel de persoană se va simți confortabil în toate mediile sociale, întrucât dispoziția sa afectivă și cognitivă nu depinde de factori exteriori, găsindu-și resorturile de funcționare în individualitatea proprie, a cărei manifestare plenară devine punct de atracție și admirație pentru cei din jur. Respectul, politețea și demnitatea sunt alte calități asociabile asertivității, un soi de sateliți ai conceptului de bază, contribuind la formarea imaginii sociale a individului. O ființă asertivă știe cum să spună „nu” fără să lezeze orgoliul celui care emite o anumită cerere, întrucât își cunoaște foarte bine resursele de care dispune (temporale, afective, materiale, etc.) și știe să își măsoare foarte bine disponibilitatea de a (se) investi în anumite proiecte. Una dintre calitățile esențiale ale individului asertiv este aceea de a stăpâni extraordinar de bine arta conversației, fiind un as al comunicării în toate cele trei forme ale ei (verbală, nonverbală și paraverbală), dar și un bun negociator.

În ceea ce privește definirea conceptului „social”, privit în lumina celor expuse mai sus, lucrurile devin oarecum mai simple, întrucât o persoană asertivă este esențialmente și o persoană socială, dar fără a face din această din urmă ipostază un absolut cotidian. O persoană asertivă se încadrează la limita dintre social și societal, distincția dintre cele două concepte căpătând semnificație atunci când se ia în considerare contextul contemporan al relaționării interumane. Deși aproape identice ca formă și chiar ca fond, termenul „social” este legat mai mult de individ, în timp ce geamănului său, „societal”, tinde să îi fie acordată o tentă abstractă sau generică, asociată mai mult cu o serie de cutume decât cu indivizii inventatori ai acestora. Ceea ce atât literatura de specialitate, cât și praxisul de zi cu zi demonstrează în mod constant este faptul că reușita profesională și personală este strâns legată de abilitățile de natură socială pe care ființa fie le posedă, fie conștientizează că trebuie să și le dezvolte. În cazul profesorilor, consider că asertivitatea și reușita socială sunt interdependente, prima condiționând-o pe a doua. Cu toate acestea, mulți dintre aceștia sunt conștienți de faptul că, într-un colectiv numeros și divers, cum este cel dintr-o cancelarie, este foarte dificil să manifești un spirit asertiv fără a fi înțeles eronat de către cel puțin o parte din colegii de breaslă. Pentru profesorii debutanți poate fi uneori extrem de solicitant și de stresant să manifeste un spirit asertiv în relația cu membrii adulți ai comunității școlare, astfel încât acesta să fie perceput drept ceea ce este și nu ca dovadă de lipsă de educație sau de dorința de a se impune cu orice preț. Pentru persoanele introvertite sau doar timide, lucrurile sunt și mai complicate, deoarece atitudinea lor de cele mai multe ori retrasă poate fi greșit înțeleasă ca o formă de superioritate manifestată fățiș. În cazul în care o astfel de persoană își exprimă punctul de vedere, reacția celorlalți nu este tocmai pozitivă, întrucât atenția este îndreptată mai mult asupra actului propriu-zis al comunicării decât asupra conținutului comunicat.

Consider că pentru a depăși emoțiile inerente oricărei situații în care este cerută relaționarea socială, cel puțin în cazul persoanelor introvertite, este necesară o discuție sinceră cu sinele, astfel încât persoana în cauză să identifice acele elemente/ situații/ atitudini care o incomodează din punct de vedere al afișării sociale pentru a proceda în direcția găsirii unor soluții viabile de depășire a acestor obstacole care pot îngrădi reușita personală și socială. Bineînțeles că procesul este unul anevoios, întrucât persoana în cauză trebuie să fie extrem de obiectivă și de sinceră cu sine însăși, astfel încât să identifice în cazul propriei persoane minusurile care o fac să stagneze din punct de vedere social. Cu toate acestea, este în natura omului să socializeze, existând numeroase metode pe care le poate studia și apoi aplica în vederea îmbunătățirilor performanțelor de comunicare interumană. Pentru ca reușita unui astfel de demers să fie asigurată, este nevoie bineînțeles și de aportul comunității, aport de ordin afectiv, care s-ar putea traduce prin îngăduință, acceptare, înțelegere, toleranță, încercarea de a se scutura de prejudecăți. Nu trebuie neglijate nici acele cazuri clinice care sunt grăitoare pentru transformarea acestei stări într-o condiție medicală. Sindromul Asperger, condiție de spectru autist, este cel mai grăitor în cazul adulților care întâmpină serioase probleme de integrare socială, în ciuda unui coeficient de inteligență normal sau chiar mai ridicat decât media. Persoanele afectate de acest sindrom sunt captivii unor ritualuri zilnice, ai unor acțiuni repetitive, fiind nevoie de consiliere pentru a-și putea controla emoțiile sau comportamentul. Încheind paranteza și revenind la discuția despre modul în care abilitățile sociale sunt parte a mecanismului ce asigură reușita personală și profesională, trebuie menționată și ideea conform căreia orice tip de succes de ordin social – rezultat al unui comportament de tip asertiv – are la bază conceptul de respect reciproc. Astfel, atât în relația cu profesorii colegi, cât și în cea cu profesorul stagiar, profesorul care aspiră la statutul de mentor trebuie să fie conștient de importanța respectului și a demnității de gândire și de acțiune care, la modul ideal, ar trebui să se manifeste de ambele părți ale acestui binom.

O idee extraordinară cu care rezonez aparține lui Jeremy E. Sherman, și se referă la o problemă stringentă de care se lovește omul contemporan, aceea a armonizării deciziilor cu acțiunile ulterioare. Autorul spune că există două tipuri de atitudine: atitudinea corectă necesară luării unei decizii și atitudinea potrivită după luarea deciziei. Luând o decizie, omul social neagă una dintre cele două căi de acțiune posibile și încearcă să persuadeze și comunitatea în care este membru activ în direcția sprijinirii deciziei luate. Dacă întreprinde acest demers cu demnitate, respect, calm și argumente raționale, în viabilitatea și veridicitatea cărora crede cu adevărat, atunci întrunește toate premisele unui comportament asertiv, cu efecte directe de natură socială echivalente cu succesul. Experiența proprie m-a învățat că un comportament asertiv nu înseamnă încăpățânarea de a susține o opinie și după ce aceasta nu se mai pliază pe convingerile personale doar din considerentul de a nu recunoaște că ai greșit.

Dimpotrivă, a fi conștient de faptul că orice individ este supus greșelii și, mai mult, a recunoaște acest lucru în raport cu sinele echivalează cu o demonstrație a demnității umane. Atunci când un profesor nu cunoaște răspunsul unei întrebări adresate fie de un elev, fie de un coleg (stagiar sau nu), demnitatea atitudinală și etica profesională îl fac să se documenteze și să ofere o soluție corectă abia după momentul crucial al cercetării. A nu recunoaște greșeala sau faptul că nu deține răspunsuri la orice întrebare îi știrbesc profesorului din veridicitate, întrucât neștiința și infatuarea profesională fără baze solide în cercetare sunt ușor recognoscibile și blamate de către cei din jur.

Nu există persoană care să poată spune că deține secretul excelenței și al succesului total în domeniul social, cu atât mai puțin profesorii, care se lovesc zi de zi, an de an, generație de generație cu tipologii umane dintre cele mai diverse, a căror abordare și înțelegere presupune deținerea unei mari capacități de adaptabilitate. Astfel, consider că atât eu, cât și colegii profesori trebuie să fim conștienți de faptul că unul dintre principalele obiective pe care este necesar să le atingem în meseria pe care o practicăm este acela al maleabilității modului de a aborda ființa umană, luând în considerare o pleiadă de contexte sociale a căror diversitate vorbește, în genere, despre lumea la scară largă. Disponibilitatea unei persoane de a-și plia convingerile și atitudinea pe care o are față de aceste convingeri personale pe modul în care este construită comunitatea socială în care activează, fără ca acest lucru să însemne o renunțare la demnitatea profesională sau personală, este un semn de inteligență și de diplomație. Chiar dacă iese oarecum din paradigma conceptului de asertivitate, această calitate este grăitoare pentru un comportament de tip asertiv, întrucât este simbol al faptului că individul este conștient de dreptul celorlalți de a avea o opinie proprie, respectând astfel și demnitatea celuilalt.

O atitudine de tip asertiv este echivalentă cu un activism atitudinal, cu o voluntaritate a cogniției, opunându-se conceptului de pasivitate atitudinală care, în aproape orice context social, devine egală fie cu nepăsarea, fie cu slăbiciunea, oferind celorlalți oportunitatea de a profita de cel care se ipostaziază ca membru pasiv, tăcut al comunității. Așa cum am menționat anterior în lucrare, timiditatea poate fi foarte ușor confundată cu aroganța sau cu pasivitatea. În ambele cazuri, persoana în cauză are de suferit din perspectiva integrării sociale, din cauză că nu posedă acele arme necesare susținerii propriilor convingeri, păreri, idei etc. Pentru un astfel de profesor, impunerea atât în fața elevilor, cât (mai ales) în fața colegilor va fi foarte dificilă, acumulând stări de frustrare și tensiune care inevitabil, la un moment dat, vor ieși la suprafață într-un mod agresiv, dar eliberator. Odată cu frustrarea, acest tip de persoană/profesor acumulează și cantități enorme de stres, sentimente de victimizare și alte stări negative care pot afecta chiar și capacitatea de muncă. De cealaltă parte a comportamentului asertiv se află comportamentul agresiv, cele două nefiind compatibile. Dacă individul asertiv folosește diplomația, tactul și siguranța pentru a-și impune viziunea, individul agresiv folosește violența verbală și chiar o atitudine agresivă la nivel fizic (bruscări), care tinde să îi umilească pe interlocutori în cazul în care aceștia nu împărtășesc viziunea celui dintâi. Cred cu tărie că asertivitatea se poate învăța și că acest lucru este o chestiune de voință, astfel încât beneficiile acestui tip de atitudine și comportament să se răsfrângă asupra vieții sociale personale și profesionale. Nu este de ajuns să fii asertiv în mediul profesional, iar în mediul familial să cedezi extrem de ușor în fața opiniilor sau cerințelor copiilor, spre exemplu. Consider că această calitate trebuie să izvorască, în primul rând, din educația pe care copilul o primește acasă, de la părinți. Dacă aceștia din urmă nu practică asertivitatea în relațiile cu cei dintâi, atunci este foarte posibil ca autoritatea lor să scadă, ajungându-se la cazuri în care lipsa obedienței copilului față de părinte generează adevărate drame.

Așa cum am menționat deja, asertivitatea se poate învăța, fie pe cont propriu, fie apelând la serviciile celor care sunt în măsură să „o predea”. Beneficiile pe care le aduce cu sine sunt majore și au impact extrem de puternic, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung în viața celui care hotărăște că are nevoie ea. Printre cele mai importante se numără câștigarea încrederii în sine, îmbunătățirea imaginii personale atât în raport cu sinele, cât și cu alteritatea, creșterea stimei de sine, o mai bună cunoaștere a emoțiilor, având astfel capacitatea de a prezice anumite comportamente și de a le corecta, îmbunătățirea aptitudinilor subsumate sferei comunicării, câștigarea respectului celorlalți datorită siguranței afișate, capacitatea de a evita sau de a media conflicte. De cele mai multe ori însă ființei umane îi este frică de schimbare, alegând să persiste în mediocritate și în nemulțumire în ceea ce privește performanțele sociale.

Schimbarea presupune, în primul rând, efort și voință, determinare și perseverență. Nu este o muncă de echipă, ci o luptă personală. Din acest motiv, persoana în cauză trebuie să își aleagă bătăliile foarte bine și să învețe cum să refuze acele proiecte care nu corespund standardelor de la momentul respectiv. Cu toate acestea, nu trebuie să cadă în capcana reiterării lui „nu” cu orice ocazie, pentru că printre proiectele refuzate s-ar putea afla unul care să schimbe în bine mersul profesional. Atunci când se angajează într-un act de comunicare, trebuie să insiste asupra sinelui, nu asupra celuilalt. Pentru a evita judecățile de valoare uneori gratuite, este mai bine ca cel care încearcă să devină un individ convingător din punct de vedere social sau profesional să pună accentul pe identitate („eu cred”, „sunt de părere că”, „nu sunt de acord cu”), nu pe alteritate („ai greșit”, „nu ai dreptate”). În acest mod, spiritul său asertiv nu va fi confundat cu unul agresiv, mai ales dacă se ia și în considerare atenția deosebită acordată limbajului trupului care, uneori, poate fi mult mai grăitor decât vorbele. În limbaj popular este cunoscută expresia „a vorbi cu mâinile”, expresie care amendează, în esență, gesticularea în exces. Astfel, individul trebuie să se pună în valoare prin intermediul logosului, nu al mișcărilor corporale excesive, al expresiilor faciale care denotă toate stările emoționale ce îl încearcă la momentul respectiv sau al evitării contactului vizual.

Prin urmare, abilitățile sociale nu sunt un dat aprioric al ființei umane, ci sunt elemente care se învață. Pentru a deveni o persoană asertivă este nevoie de foarte mult autocontrol și de o foarte bună cunoaștere a naturii umane, astfel încât schimbul de informație și de energie realizabil în cadrul binomului identitate-alteritate să fie unul benefic pentru ambele extreme.

Bibliografie
Jeremy E. Sherman Ph.D., ”With Two Sides to Everything It’s Dangerous to Ignore One”, psychologytoday.com, articol accesat în data de 4 aprilie 2017.