Tehnici de lucru pentru eficientizarea comunicării copiilor cu TSA şi/ sau ADHD integraţi în şcoala de masă

Articolul de față îşi doreşte să furnizeze câteva tehnici, care nu pot fi clasificate drept secrete didactice, ci doar artificii care pot schimba radical relaţionarea cu elevii diagnosticaţi TSA şi/ sau cu ADHD.
Sunt lucruri la îndemâna tuturor, care se pot pune în practică imediat, fără nicio dificultate, doar dacă există bunăvoinţă şi empatie faţă de situaţia acestor copii speciali.

Pentru început, trebuie să clarificăm câteva aspecte ce ţin de diagnostic, care împiedică comunicarea optimă, dacă nu le cunoaştem.

1. Hipersensibilitatea
Aceşti copii percep stimulii externi mult mai acut, decât noi ceilalţi.
O sală de clasa amenajată de noi, primitor, cu tot felul de materiale didactice, pentru a o face atractivă copiilor tipici, este pentru ei obositoare. Multitudinea culorilor, a formelor, suprapuse peste alţi factori specifici climatului şcolar – discuţiile dintre colegi, tonalitatea cadrului, scârţâitul băncilor, zgomotul ploii care se aude pe fereastra deschisă etc. – îl copleşesc pe copilul cu autism. El nu poate decodifica şi filtra toată această informaţie care îl invadează.
De aceea, el trebuie plasat de aşa natură încât să aibe în câmpul său vizual cât mai puţini din aceşti stimuli, nu lângă fereastra deschisă sau uşa care se deschide frecvent. Trebuie să aibe spre tabla unde se explică noţiunile, canalul liber, fără alte obstacole, care îi pot distrage atenţia foarte ușor. Astfel, el poate focaliza mai lesne noţiunea pe care profesorul o explică.

2. Paralimbajul şi nonverbalul
Pornind de la sensibilitatea auditivă explicată mai sus, tonalitatea vocii, modul de articulare a cuvintelor şi ritmul sunt, de asemenea, aspecte importanate. De evitat să ridicăm vocea când ne adresăm copiilor în general. Dacă pe copiii tipici îi poţi domoli prin autoritatea vocii, la copiii cu TSA nu funcţionează acest lucru. Rişti să declanşezi o stare de iritabilitate care poate degenera rapid într-o ieşire comportamentală nedorită. Se foloseşte un ton ferm, fără modulaţii excesive, fără onomatopee sau alte dezaprobări verbale. Limbajul este simplu, neutru şi enunţă comportamentul aşteptat. Eventual, se sugerează o activitate care să-i deturneze atenţia de la ceea ce  face nepotrivit în acel moment. Concret: unui copil care produce sunete nedorite nu o să te adresezi spunându-i „Nu mai face aşa!„, ci „Te rog să faci linişte” sau „Spune-mi alfabetul/ Colorează copacul/ Rezolvă exerciţiul 2/ Citeşte problema.” etc.
Folosirea excesivă a lui NU întăreşte comportamentul negativ şi nu îl stopează. Cât despre mimică şi gestică, acestea ajuta prea puţin, ştiut fiind faptul că elevii cu TSA nu decodifică sau decodifică greşit mesajul nonverbal.

3. Comunicarea directă
Atunci când dialogăm cu ei, în scopul de a obţine un răspuns în cadrul lecţiei, este esenţial să venim în dreptul lor. Dacă există un decalaj major de înălţime, e bine să ne aplecăm în dreptul feţei copilului, fără să exagerăm, ca să îi dăm posibilitatea să se concentreze pe mesajul pe care i-l transmitem. Îl formulăm clar, succint şi fără să includem mai mult de două sarcini în cerinţă.
Exemplu: „Citeşte lecţia”./ „Arată semnul plus„, însoţite, dacă se impune, de indicarea cu degetul pe pagină a exerciţiului ce se aşteaptă a fi citit/ rezolvat. De evitat mesaje de genul: Marin, ridică-te, te rog, şi citeşte lecţia tare şi clar! Aceste mesaje sunt greu de decodificat şi nu vor fi realizate. Se  va enunţa o altă cerinţă, imediat ce precedentă a fost realizată. Însoţiţi orice sarcină îndeplinită de un feedback pozitiv.

4. Anticiparea situaţiilor tensionate
Efortul pe care îl depun în concentrare îi fac să obosească mai repede decât ceilalţi copii. De aceea, pot refula în ieşiri comportamentale nedorite. Încep să vorbească pe alte teme, îşi caută de lucru pe sub bancă, bat cu picioarele în podea etc. Ideal este să anticipaţi aceste momente şi să fiţi cu un pas înaintea lor. Dacă vedeţi că a început să se agite, este un semn prevestitor că a obosit, că s-a plictisit, pentru că şi-a pierdut interesul pentru sarcina pe care o desfăşura. Fie îl mobilizaţi cu ajutorul unui recompense imediate ( este de preferat să existe un sistem de recompense), fie îi daţi sarcini de îndeplinit care să le ofere posibilitatea de a refula în ceva pozitiv. Îl trimiteţi să ude buretele, să vă aducă o carte din spate, să vă ajute la ceva minor ce îl poate îndeplini pe loc, pentru a detensiona situaţia.

5. Integrarea în colectiv
Acesta este aspectul unde puteţi să faceţi minuni. Acceptarea dumneavoastră va fi un model pentru clasă. Iritabilitatea dumneavoastră generată de comportamentul lui va fi amplificată de colectiv. Greşeala cea mai mare este să îl daţi ca un exemplu negativ celorlalţi, de genul. „Scrii urât ca Marin„. Stigmatizarea nu este un procedeu folosit în învățământ. Cadrul didactic trebuie să găsească acea variantă credibilă pentru colectiv, prin care îi mai sunt acceptate mici derapaje, dar nu pentru că are alt statut, ci pentru că ne acceptăm fiecare așa cum suntem, cu bune și rele. S-a remarcat faptul că un copil cu CES este acceptat mai bine în colectivul în care a existat de la început. Copiii îl vor tolera și ajuta de-a lungul anilor, știindu-i sesibilitățile de când sunt mici.
De altfel, cadrul didactic poate fi zâna cea bună care poate tempera și rezolva situațiile delicate sau, din contră, vrăjitoarea cea rea care debarcă copilul la prima stație, pentru că nu se aliniază standardelor.

Concluzii

Statisticile internaționale arată de la an la an că incidența acestor boli este din ce în ce mai mare. Excluderea lor din școala de masă nu va fi o soluție. Se încalcă dreptul acestor copiii de a beneficia de dreptul la educație și la ameliorarea sau poate recuperarea totală a problemelor generate de diagnostic.

Rămâne ca noi, cadrele didactice, să ne adaptăm stilul de predare , de maniera să putem lucra eficient și cu acești copii speciali. Ce satisfacție mai mare vei avea, gandinadu-te la faptul că ai contribuit la întegrarea lui socială, la statutul lui de persoană independentă, la perspectiva unei vieți normale pe care o pot avea în viitor, chiar și ei.