Televiziunea – prietenul sau duşmanul copiilor?

Rolul televiziunii in viaţa noastră este extrem de important, ajungând, de la un mod de a te relaxa, la o dependenţă de neînvins. Copiii sunt primele victime, deoarece părinţii, foarte ocupaţi cu problemele vieţii cotidiene, nu mai au timp să se ocupe de copiii lor, televizorul devenind astfel un baby-sitter, nu tocmai cel mai potrivit, întrucât la această vârstă fragedă psihicul caută modele şi, de cele mai multe ori, aceste modele, transpuse prin mecanisme specifice ale mass-media, sunt periculoase. Imaginile şi limbajul folosite pe posturile televiziunilor pentru copii îi îngrijorează pe părinţi, dar şi pe specialişti, prin modul în care pot influenţa comportamentul copiilor. Cum trebuie să acţionăm în faţa efectelor negative din desenele animate?

Televiziunea reprezintă pentru majoritatea dintre noi un mod plăcut de relaxare, de petrecere a timpului liber, dar şi un sprijin deosebit în momentele de plictiseală. Astfel, rolul televiziunii în viaţa noastră este extreme de important, ajungând, de la un simplu mod de a te relaxa, la o dependenţă de neînvins, care ia amploare pe măsură ce trece timpul. Iar copiii sunt primele victime, întrucât părinţii, ocupaţi cu serviciul sau încercând  să găsească puţin timp liber pentru a rezolva problemele vieţii cotidiene, nu mai au timp să se ocupe îndeaproape de educaţia lor. Televiziunea devine, în acest caz, o bună baby-sitter, de care părinţi nu ezită să facă uz frecvent.

Oare este greşeala televiziunii, a sistemului educaţional sau a societăţii că nu există o altă ofertă pentru a petrece un timp liber în care copilul să fie supravegheat de ”cineva”?

Să luăm ca exemplu televiziunea pentru copii. La ora actuală există cel puţin trei canale de desene animate pe care copiii le butonează cât e ziua de lungă. Ceea ce, la prima vedere, nu este rău; dar ce văd, ce aud şi cu ce rămân în urma vizionării acestora devin motive de îngrijorare pentru cei mai mulţi părinţi.

S-a constatat că desenele animate actuale sunt pline de violenţă şi nu  mai  au nimic din frumoasele poveşti cu care noi am crescut şi ne-am format. “Tâmpitule, idiotule, să-ţi rup mâinile şi picioarele, am să mă răzbun” sunt expresii pe care copiii le aud zilnic la televizor, în timpul emisiunilor lor preferate: desenele animate. Imaginile şi limbajul folosite pe posturile televiziunilor pentru copii îi îngrijorează pe părinţi, dar şi pe specialişti, prin modul în care pot influenţa comportamentul copiilor.

Urmărind un canal de desen animat, ceea ce pare “inofensiv”, copilul de azi trăieşte într-o lume imaginară plină de violenţă, asistă la crime şi distrugere, cunoaşte eroi fabuloşi şi monştri. Deşi se regăsesc la vârsta în care ar trebui să fie ghidaţi spre plimbări în parc şi locuri de joacă, spre cărţi formative şi jocuri constructive, ei nu doresc decât să cucerească lumea asemeni personajelor de la televizor. Mihaela, Sandy  Belle, Broscuţele Ninja, desenele animate cu prinţele Disney, cu Popeye, cu Mickey Mouse, cu Tom şi Jerry, cu Donald Duck sunt desene animate care simbolizau pentru copiii de altădată poveşti pline de morală şi de trăiri pozitive. În schimb, locul lor a fost luat de Dexter, Johnny Bravo, Fetele Winx, X-man, Spiderman, ce reprezintă un motiv de îngrijorare pentru părinţi. Ce au toate în comun? Răspunsul îl oferă chiar cei mici: “Sunt cu bătaie”, “Cu roboţi”, “Cu mutanţi”, “Cu monştri  şi cu lupte pentru salvarea universului”.

Televiziunea poate avea o serie de efecte negative asupra unui copil, ea poate diminua somnul nocturn al unui copil, îi poate provoca oboseală, mai ales vizuală, tulburări de atenţie, scăderea forţei şi a performanţelor fizice. Ea furnizează o imagine negativă asupra lumii sau, dimpotrivă, o imagine idealizată.

Din studiile efectuate de-a lungul timpului, s-a constatat că desenele animate au o foarte mare concentrare de violenţă  ce are ca rezultat efecte negative: reaţii, atitudini, credinţe şi devieri comportamentale care duc la apariţia şi intensificarea sentimentului de frică, nesiguranţă sau agresivitate. La o vârstă fragedă, psihicul caută modele pe care să le imite. Şi, de cele  mai multe ori, aceste modele, transpuse de mass-media, sunt periculoase. În general, mesajele transmise sunt încărcate de  agresivitate şi violenţă. De nenumărate ori, copiii s-au luat la bătaie între ei, încercând să imite o anumită scenă sau anumite personaje întâlnite în desenele animate vizionate. Copiii nu fac întotdeauna deosebirea dintre real şi imaginar şi au tendinţa să ia drept adevărat tot ceea ce văd la televizor.

Aceste modele sunt percepute de copil şi sunt însuşite prin imitaţie şi învăţare, ca ulterior să fie reproduse, iar prin repetare să se transforme în deprinderi comportamentale sau atitudini. Iată de ce este necesară o mare atenţie din partea părinţilor faţă de comportamentele şi atitudinile pe care le manifestă, pentru că în funcţie de acestea se constituie personalităţi fragile, labile sau personalităţi organizate şi echilibrate.

Cum trebuie să acţionăm în faţa efectelor negative din desenele animate? Să fie interzicerea desenelor animate o soluţie? Răspunsul este “nu”, pentru că, aşa cum şi noi vrem să ne relaxăm în faţa unu program preferat, aşa au şi cei  mici nevoie de distracţie. O soluţie ar fi să supervizăm alegerea desenelor animate de copil, să fim foarte atenţi ce vizionează, astfel încât ceea ce vede la televizor să nu-i influenţeze în rău comportamentul. O altă soluţie este să comunicăm cu copilul şi să comentăm împreună ce vede el la desene animate. Astfel, îl putem face să devină conştient de efectele negative ale desenelor animate şi să discearnă mai uşor răul de bine. Comentând împreună cu copilul ceea ce trăieşte, vede şi aude, îl ajutăm să-şi formeze un comportament normal, fără influenţa negativă a personajelor din desenele animate.

Rolul pozitiv al televiziunii în educaţia copilului nu trebuie ignorat: este o sursă de informaţii, oferă modele şi dezvoltă vocabularul copiilor. Incorecte pot fi deciziile legate de folosirea televizorului, timpul petrecut în faţa lui şi alegerea emisiunilor pe care copilul le vizionează.

Se pune problema ce fel de mesaje transmit acestea; emisiunile ar trebui să fie educative şi nu distructive. De altfel, responsabilitatea pentru dezvoltarea normală a copiilor revine tuturor – de la părinţi, la educatori, învăţători sau profesori.

Bibliografie:
1. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Efectele micului ecran asupra minţii copilului. Ed. Prodromos, 2007.
2. Revista Didactica Nova, nr 13-14,Ed. Didactica Nova, 2008.
3. Vraşmaş, E.,  Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002.