Transculturalitatea în procesul de traducere din limba română în limba franceză

Termenul de transculturalitate se referă la procesul reciproc de interferare a diferitelor culturi, la caracterul lor dinamic şi eterogen. În paralel cu acest termen sau precedate de el au circulat alte denumiri pentru fenomenul culturilor în contact (fenomenul terminologiilor asemănătoare, alternante, care din perspectivă sincronă se completează reciproc este cunoscut şi în lingvistica de contact). Adeseori s-a vorbit şi se vorbeşte în discursul cultural şi politic de multiculturalitate (pluriculturalitate) sau interculturalitate. Cei trei termeni – pluricultural, intercultural, transcultural – se diferenţiază gradual, dar nu substanţial unul de celălalt.

Încă din 1991, Wolfgang Welsch a descris în repetate rânduri actualul dar şi viitorul fenomen-produs transculturalitate ca „diagnostic temporar“ , arătând că acest fenomen nu va fi singular din punct de vedere cultural într-o societate globalizată şi că vor exista şi pe mai departe forme pluri- şi interculturale. Welsch identifică cinci aspecte ca fiind caracteristice transculturalităţii: „o interconectare externă între culturi, caracterul hibrid, anularea diferenţei familiar-străin, determinarea transculturală a indivizilor, decuplarea de la identitatea culturală şi naţională” .  Transculturalitatea este impulsionată de fenomenul migraţiei, globalizarea la nivel economic, căile de comunicare şi de circulaţie internaţionale, cultura ”pop” precum şi de temele existenţiale care se regăsesc în fiecare cultură.  Această nouă configuraţie este scutită de vechile probleme interculturale ale diferenţelor separatoare, permiţând mai degrabă – conform viziunii lui Welsch – coexistenţa decât conflictul. În ultimele studii autorul relativizează această viziune utopică ce aminteşte de imaginea creuzetului cultural, pusă acum sub semnul întrebării: pe lângă fenomenul de nivelare ar exista – la fel de îndreptăţite –  şi „procese diferenţiatoare“ .

Percepţia reciprocă, melanjul de culturi sunt diferite din punct de vedere istoric şi geografic. Există perioade de contact dinamic, alternând cu perioade de izolare. Experienţa comună ca liant se acumulează cu precădere în regiuni învecinate. „Cât de autentice, nemijlocite şi autohtone sunt de fapt culturile? Tindem să credem că, cel puţin în spaţiul cultural european se porneşte de la o mediatizare reciprocă la cel mai înalt nivel, într-o oarecare măsură de la o ‚nemijlocire mijlocită‘ şi în relaţiile dintre culturi.“

La dialectica unei aşa-zise „glocalizări“ a reacţionat printre altele şi UNESCO, cu un program de conservare şi promovare a diversităţii culturale şi lingvistice (2000). În UE există, după cum se ştie, din anul 2007 un comisariat pentru multilingvism prezidat de Leonard Orban (România). În acest context, România vine cu experienţa pozitivă a pluriculturalismului secular, specific zonei centrale a Transilvaniei (Ardealului) precum şi cu experienţa particulară, care depăşeşte graniţele Ardealului, a amestecului de elemente româneşti, slave, turceşti, greceşti, germane şi franţuzeşti care au contribuit la formarea limbii române literare modern.

Trăsătura definitorie a transculturalităţii – hibriditatea – amestecul diferit dozat a existat dintotdeauna. Aceasta nu reprezintă un defect şi nici nu constituie un avantaj: este o realitate gradată diferit. Istorici şi critici literari români din anii ‘30 se simţeau neînţeleşi şi subestimaţi – din cauza aluziilor venite din exterior cu privire la caracterul mixt al culturii şi literaturii române.

Dilema poziţionării regionale adecvate a României din punct de vedere regional (în Europa Centrală şi de Est, în Europa de Sud-Est, la „hotarele creştinismului“, în Balcani) nu este elucidată nici după integrarea în comunitatea europeană, dar schimbul, amestecul, transculturalitatea nu mai sunt percepute ca aspecte negative. Andrei Pleşu propune – nu fără umor – ca soluţie de compromis eticheta „Scandinavia Balcanilor“, elogiind în alt loc, pe larg, apartenenţa la gastronomia balcanică ca liant

Pentru traducător – definit metaforic dintodeauna ca un călător prin spaţii şi timpuri, bun cunoscător al limbii, iar în termeni de specialitate ca mijlocitor între culturi, specialist în comunicare cu competenţă transculturală şi interculturală – caracterul mixt al culturii precum şi al literaturii are implicaţii în ceea ce priveşte munca de documentare asupra textului, interpretare cuprinzătoare a contextului.

Acest caracter mixt vizează teme şi motive itinerante, adaptate, însă şi limba: „O limbă este întotdeauna un amestec de limbi, undeva la jumătate de drum între Babel, ca expresie a deplinei confuzii şi ‘grăitul în limbi‘ ca expresie a celei mai nemijlocite transparenţe. Un stil este întotdeauna un împrumut pestriţ de expresii, de care se dezice şi pe care le defomează pentru a le da un sens aparte“

Istoria tranculturalităţii (prin comunicare, schimb între culturi, amestecul de culturi) înglobează – după cum a dovedit-o experienţa de până acum – nu doar experienţa întâlnirilor paşnice („nunta“), ci şi o istorie a violenţei („luptă “), a exercitării  puterii sub diferite fome.

Limbajul joacă în procesul de comunicare inter- şi transcultural un rol esenţial, deoarece fiecare cultură în parte se exprimă prin limbă. În cadrul acestei comunicări culturale traducerile ocupă – pe lânga alte forme de transfer – un loc important. În comparaţie cu mass-media, care prezintă şi explică operativ alteritatea, beletristica nu reuşeşte să ţină pasul, beneficiind în schimb de şansa de a avea un impact mai puternic, de a evita mai ales reducerea culturilor şi stilurilor de viaţă străină la o ofertă de consum exotică, şi, în cele din urmă, de a releva mai degrabă în străin familiarul.

Raportate la cultura română – în care termenii tradiţionali culturali „codru“, „plai“  „mioritic“ (forma de viaţă a ciobanilor de munte) au un loc aparte – eseurile care tematizează morfologia culturii aparţinând lui Lucian Blaga şi lui Constantin Noica, interpretările din punct de vedere a istoriei religiilor de Mircea Eliade, mai apoi în zilele noastre publicaţiile istorice ale lui Lucian Boia, eseurile de filosofia culturii de Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu fac parte – datorită informaţiilor de fond relevante pentru traducător – din categoria textelor-cheie.

Este vorba de texte care expun mituri (de ordin etiologic, politic-social şi normativ) relevante pentru cultura română. În parte, acestea au constituit deja obiectul unor traduceri (Blaga) fiind catalogate drept cadre de operare însemnate. În continuare voi cita un poem blagian tradus în limba franceză de Paul Villard, cetăţean francez, care a învăţat limba română special pentru a-l traduce pe poetul român, Lucian Blaga:

9 Mai 1895
Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de nume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.

9 Mai 1895
Toi, mon village, qui portes dans ton nom
le son de larmes,
pretânt l’oreille aux clameurs profondes des mères
je t’ai choisi cette nuit
comme seuil du monde
et sentier de la passion.

Béni soit
Celui qui m’a guidé vers toi
du tréfonds des siècles,
qui m’a appellé en toi,
ô, village des larmes incurables.

Nu o să propun în continuare o analiză exhaustivă a procesului de traducere din limba română în limba franceză, ci mă voi axa strict pe transferul cultural produs prin intermediul traducerii. Astfel, putem observa încă de la început că poezia se modifică prin schimbarea ritmului şi a măsurii versurilor. Apoi, apar unele cuvinte care întăresc (toi, ô) sau cuvinte care nu au acelaşi sens în ambele limbi (lacrimi fără leac/ des larmes incurables- putem spune că Blaga nu s-a gândit la un leac băbesc, cunoscut numai de sătenii din Lancrăm, când a exprimat în mod metaforic neputinţa satului? Evident că nu).

În fine, deşi se păstrează sensul poeziei, mesajul transmis de Blaga în limba română, nu mai este acelaşi în limba franceză. Transferul cultural a avut loc doar la nivel de frazare, multe din elementele culturale pierzându-se odată cu traducerea textului. Astfel, se observă că unele cuvinte nu au avut echivalent în limba franceză. Ştia oare Villard când a tradus ce a reprezentat Lancrămul pentru autor? Ştia el de ce satul autorului vărsase atâtea lacrimi? Sau ce eveniment important pentru autor a avut loc în acea noapte de mai?  Este evident ca epoca în care traducătorul a făcut operaţiunea de traducere e complet diferită de epoca în care a fost scris poemul. S-a păstrat sensul, dar s-a pierdut nuanţa. Un vorbitor de limba franceză va înţelege poezia, însă nu va înţelege niciodată cultura proprie, iar un vorbitor de limba română, care cunoaşte şi limba franceză, va observa imediat că, deşi bună, traducerea nu reflectă identitatea culturală a poporului român.

În procesul de traducere din limba română în limba franceza au fost implicaţi – în decursul timpului – mii de mediatori. Locul de întâlnire între limbi şi culturi a fost camera de studiu, reşedinţa de la ţară, redacţia ziarului, reşedinţa reginei României din Bucureşti şi Sinaia ca sursă de inspiraţie, instituţii de ştiinţă, ministere ale propagandei, edituri, asociaţii şi uniuni, cercuri literare, cefenele şi cofetării, biblioteci, saloane private, facultăţi, birourile secretarilor literari,  atelierele de lucru.

Mai întâi au existat preocupări comparative care vizau miturile şi limbile şi care au avut ca finalitate traduceri în limba franceza. În epoca paşoptistă apoi li s-au alăturat motivaţii de ordin filologic şi în cele din urmă cele de natură estetică. Traducătorul bi- sau multilingvist este un individ cu competenţă şi formaţie transculturală. În acest sens lărgit este vorba despre „transpunerea” de culturi (respectiv de subdomenii şi detalii semnificative), despre modalităţi de a descrie relaţiile dintre culturi, despre stiluri de viaţă, moduri de gândire, concepţii despre lume, discursuri. O asemenea traducere culturală precum şi lingvistic-filologică nu presupune substituirea – fără pierderi – a originalului, ci explicare, interpretare, contextualizare, comparare.

În încheiere, să-i dăm încă o dată cuvântul lui Horst Turk pe tema traductibilităţii şi a posibilităţii de a transporta percepţii culturale prin intermediul procesului de traducere: „În cazul translatologiei se poate afirma prin extrapolare că problema unei traduceri a culturilor este întotdeauna rezolvată până într-un anumit grad, dar şi că, într-un anumit grad, ea rămâne de nerezolvat. Aici, ca şi în alte cazuri, traducătorul trebuie să se sprijine pe participarea cititorului la jocul lingvistic al traducerii şi pe contribuţia istoriei în procesul traducerii.”

Bibliografie:
BLAGA, Lucian, Nebănuitele trepte – ediţie multilingvă, prefaţă de George Gană, Iaşi, Ed. Ars Longa, 2013.
PLEŞU, Andrei, Obscenitatea publică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.
TURK, Horst, The Translator, vol. 2, nr. 2, s.l., 1996.
WELSCH, Wolfgang, Panagrama, Piteşti, Editura Historia, 2001.