„ Ne-am stabilit la Ierusalim, unde locuia Irod. Nu eram bogat.[...]în 748; în luna
Decembrie...Îmi făceam iarăşi meseria, aveam clienţi. Într-o zi am fost chemat la căpătâiul
unui bolnav care locuia în satul Efrato, sau Betleem, câteva mile mai la sud de Ierusalim.
Satul era plin de lume, căci oameni din toate părţile veniseră să fie recenzaţi, după
instrucţiunile primite de la Roma.
Teodor tăcu. Gura lui sleise, de bună seamă.[...]
Locuiam într-o cameră din casa bolnavului pe care-l îngrijisem. Eram pe cale să-mi
strâng lucrurile, căci a doua zi trebuia să mă întorc la Ierusalim, când veni cineva să mă caute.
O bătrână mă îndrumă prin noapte spre celălalt capăt al satului, la o casă singuratecă, unde a
trebuit să deschid o cangrenă şi să stau mai bine de un ceas. Am plecat puţin înainte de miezul
nopţii , fără călăuză de data sata, căci se zăreau foarte bine luminile satului şi nu era cu putinţă
să mă rătăcesc. Mă cufundai în întuneric, singur. Noaptea, fără lună, era limpede, mii de stele
străluceau pe cer , le simţeam tremurând în aerul proaspăt şi rece. Urmăream fredonând
lumina palidă a drumului. Înainte de a intra între primele case, drumul urca uşor de unde s-
ar fi putut vedea colinele care înconjurau Betleemul. Nu mă gândeam atunci să le privesc ,
căci mi-era frig, eram obosit şi ca totdeauna când rămâneam singur în aceste prime luni ale
şederii mele în Palestina nu aveam în ochi decât pe femeia care mă părăsise [ ... ] Atunci, în
clipa în care drumul începând să urce, ascunse luminile satului, văzui steaua. Se găsea în
dreapta mea, în mijlocul cerului, mai jos parcă decât celelalte şi se mişca uşor, lăsând în urmă
un fel de abur de lumină care se dizolva în spaţiu ca un fum. Mă oprii ca s-o văd mai bine. În
aceeaşi clipă se opri şi steaua, vreau să-ţi spun că-şi întrerupse alunecarea transversală şi porni
să coboare. Pe măsură ce cobora puteam să discern mai bine conturul colinelor, albite de
această lumină, ca şi cum o ninsoare ar fi căzut peste ele cu câteva clipe mai înainte. Doi
ţărani de pe acolo, sau doi păstori, traversară în acea clipă drumul, la câţiva paşi de unde mă
aflam şi continuară să meargă fără să mă observe, în direcţia stelei. I-am urmat la oarecare
distenţă, fără să dau semn de existenţa mea. Steaua, sau ceea ce credeam că este o stea, se
oprise de-a binelea la douăzeci de paşi deasupra unei coline, pe coasta căreia lucea o altă
lumină, mult mai palidă. Apropiindu-mă văzui că această lumină nu era altceva decât intrarea
într-una din acele peşteri în care păstorii din Palestina ţin turmele pe timp rău. Vreo zece
oameni se găsau înaintea intrării, îngenunchiaţi, cu privirile întoarse spre interiorul grotei,
plină de bărbaţi şi femei, încremeniţi în aceeaşi atitudine. Unul din ei văzându-mă, şi
recunoscându-mă -era fără îndoială o rudă sau un prieten al bolnavului pe care-l îngrijisem în
timpul zilei - spuse : « Iată doctorul. Vine prea târziu. »
-Ce s-a întâmplat ? am întrebat, speriat de aceste cuvinte.
-S-a născut Mesia, mi s-a răspuns.
Mi-am făcut loc printre oamenii îngenunchiaţi şi L-am văzut. Culcat în ieslea unui
staul săpat în coasta colinei, dormea. Mama Sa, Mama Sa mă-nţelegi, căci Mesia se născuse
dintr-o femeie, ca toţi copii oamenilor, zăcea pe paie, sleită de naşterea care trebuia să fi avut
loc o oră înainte de sosirea mea, poate mai puţin. Se auzea zgomotul unui lanţ trecut printr-un
inel, pe care un măgar îl mişca din când în când ridicând şi lăsând capul şi acel zgomot pe
care-l fac vitele rumegând şi care seamănă cu torsul de pisică. Un bătrân se apropie de mine şi
mă întrebă cu blândeţe :
-Cine te-a trimis la noi ?
-Am venit, singur, urmând steaua. Îmi pare rău că am ajuns prea târziu, dar văd că
prezenţa mea nu mai e de folos. Dar de ce aici ?
-N-am putut găzdui în sat. Toate camerele sunt ocupate.
-Pot să v-o dau pe a mea. E liberă chiar de mâine dimineaţă. Voi veni să vă iau.
În această clipă copilul deschise ochii şi mă privi. Pot să jur, ochii săi ştiau să vadăşi
mă privi cu multă recunoştinţă, pot să jur, ca un om mare, conştient de ceea ce făcea. Pacea

care domnea în acest loc îmi pătrunse sufletul. Îngenunchiai plângând de bucurie, cu fruntea

lipită de pântecul cald şi mişcător al unei vite care rumega privind pe Mesia.
Teodor se opri din nou. Îmi prinse mâna în mâna lui care tremura. Din piept îi porni un
fel de geamăt, ochii i se umplură de lacrimi şi începu să plângă ca un copil, scuturat de
violenţa aceleeaşi bucurii care-l răscolise noaptea noaptea în care Mesia se născuse. Se linişti
şi reluă povestirea.
Ieşind, am văzut în prag, înfăşurat într-o tunică albă, pe preotul dac. Sosise tocmai,
căci privirea-i, încă mirată şi îndoită, căuta o confirmare în ochii mei. Făcui da din cap,
înţelese ceea ce voiam să-i spun şi pătrunse în grotă, în timp ce mă îndepărtam sub lumina
stelei, albă ca o lună, pe care puteai parcă s-o atingi cu mâna.
Nu i-am spus nimic gazdei mele, i-am cerut numai să primească pentru câteva zile o
familie prietenă, care nu găsea adăpost, şi-ii plătii dinainte suma pe care o cerea. De cu zori
m-am dus să aduc copilul, mama şi bătrânul care-i însoţea şi i-am petrecut până la casa
fostului meu bolnav.
Cum să-ţi spun ceea ce simţeam ? O bucurie însoţită de o teamă nespusă. De ce un
copil, o fiinţă atât de fragedă şi delicată ? Şi de ce staulul şi boii şi păstorii aceia mizerabili ?
De ce Dumnezeu alesese tocmai acest loc şi această sărăcie pentru a se arăta oamenilor ?
Ceva din mine se împotrivea acestei simplităţi a miracolului. Şi cum să explic şi justific
prezenţa mea în faţa uşii acelei case, din spatele căreia, ciulind urechea, puteam să aud plânsul
copilului şi vocea maicii sale ? Trebuia să fac ceva, să mă port altfel decât până atunci, să mă
întorc la Alexandria pentru a striga vestea cea bună din pragul templului lui Isis şi a tuturor
templelor închinate zeilor mincinoşi? Şi mă mai întrebam : Cum o să arate Mesia oamenilor
puterea şi vrerile sale ? Va face, de îndată, miracole extraordinare, sau va aştepta , luni sau
ani, să ajungă un om, asemănător celorlalţi, înainte de a-şi dezvălui puterea şi de a vorbi ?
Puteam să mor între timp, înainte de a fi auzit cuvântul de atâta vreme aşteptat. În această
tulburare un gând veni să mă lumineze : trebuia să urmez pe Mesia chiar din această clipă, să
nu-l mai părăsesc, să fiu, da să fiu medicul Său, deşi acest cuvânt, lângă El, pierdea orice
înţeles. Mă hotărâi să mă întorc la Ierusalim, să adun bruma de lucruri pe care mi le luasem
după fuga acelei femei, să mă întorc la Betleem şi să trăiesc în preajma acestei sfinte familii,
până în clipa când adevărul va fi fost dezvăluit oamenilor, să fiu primul care să-l culeg chiar
de pe buzele Mesiei.
Înainte de a pleca am văzut pe preotul dac şi i-am vorbit. Ştia puţină greacă, dar l-am
înţeles totuşi. Văzuse steaua, recunoscuse semnul, căci venirea lui Mesia făcea parte din
tradiţia cultului său. Noul născut, îmi spusese dânsul, era Fiul lui Dumnezeu şi Maria îl
născuse fără legătură trupească. Căci tânăra femeie se numea Maria iar bătrânul care o
însoţea, numit Iosif, urmaş al regelui David, era soţul ei, dar numai cu numele, căci aşa
poruncise Dumnezeu prin vocea unui înger. În timpul convorbirii noastre, se opriră în faţa
porţii trei cămile şi trei străini, îmbrăcaţi după portul persan, coborâră şi ne salutară. Ne
întrebară, în limba armeeană, dacă Mesia se găsea în această casă, căci veniseră să îi aducă
daruri. Erau magi, discipoli ai lui Zaratustra, şi ei călăuziţi de o stea. Cărţile lor vorbeau de
venirea Mântuitorului, Astvatereta, fiul lui Zaratustra, care va învia din morţi, va fi
judecătorul tuturor oamenilor care au trăit pe acest pământ şi va asigura triunful definitiv al
Binelui asupra Răului. După toate semnele, Fiul lui Dumnezeu se născuse şi omenirea urma
să intre într-o nouă eră.
Ne spuseră iarăşi că la Ierusalim nu se cunoştea încă evenimentul că se prezentaseră
chiar la curtea lui Irod şi vorbiseră cu regele, că acesta se arătase dornic să cunoască pe
Mântuitor şi să-L adore şi că i-au promis să-i ducă noutăţi în drumul de întoarcere spre Persia.
Ne despărţirăm şi intrară în casă pentru a-şi duce darurile Mântuitorului, salutai pe preotul dac
şi plecai spre Ierusalim, unde gândeam să-mi rânduiesc treburile aşa ca să mă întorc cât mai
curând la Betleem. [...]

Nu, nu poţi să-ţi închipui ce-a urmat. Am rămas trei zile la Ierusalim, unde vestea se şi
răspândise. Ai auzit vorbindu-se de Irod, cel care şi-a omorât soţia şi pe fiii săi, regele cel mai
josnic şi mai crud din jalnica istorie a tuturor regilor pământului. Era bătrân, o căzătură
puturoasă, domnea de decenii, jucând după cum îi cântau Romanii, masacrând şi jefuind ca să
îşi poată păstra coroana. Am auzit, într-o seară, de la unul din bolnavii mei, şeful gărzii regale,
că Irod hotărâse să ucidă pe copilul care se născuse la Betleem. Puţin timp după aceea, Irod a
murit, mâncat de viermi, în palatul său de la Ierihon. Cinci zile înainte de a muri, ucise pe fiul
său cel mai mare, Antipatros, de frică să nu-l dea jos de pe tron. Semănă groaza şi moartea în
jurul său până la ultima-i suflare. Îi era deci teamă de a-şi pierde coroana, şi credea că Mesia
venise pe lume ca să-i ia locul ca rege al Judeei. M-am repezit acasă, mi-am luat traista pe
care mi-o pregătisem, am închiriat un cal şi m-am pornit la drum, pentru a-l înştiinţa pe Iosif
şi pe Mesia şi bineînţeles pentru a le uşura fuga şi a-i însoţi pretutindeni. Dar nu i-am mai
găsit. Vestiţi de cineva, poate de Dumnezeu Însuşi, dispăruseră cu o noapte mai înainte.
Soldaţii lui Irod înconjuraseră satul şi cotrobăiau prin case. Femeile urlau smulgându-şi părul,
am văzut pe una care a omorât chiar în faţa mea, cu o piatră, pe soldatul care-i străpunsese cu
sabia copilul abia născut, căci toţi noii născuţi din Betleem fură ucişi, din ordinul lui Irod.
Astfel pieriră douăzeci de copii, pentru gândul nebun că Mesia putea fi printre ei. Dar Mesia
ajunsese departe. Scăpase din măcel şi-i pierdusem urma. De atunci nu L-am mai găsit. L-am
căutat pretutindeni, în Palestina, în Egipt, în Grecia, am refăcut de zeci de ori acelaşi drum,
dar nimeni nu m-a putut îndruma pe calea cea bună. Oamenii mă priveau miraţi : Mesia ? Şi
dădeau din cap a neştiinţă. Aveam probabil aerul unui nebun, istovit de călătorie cum eram, cu
barba plină de praf, cu ochii disperaţi, urmărit mereu de chipul acelei nopţi. Îl găsisem pe
Dumnezeu şi-l pierdusem. Îl văzusem, culcat pe paie, încălzit de răsuflarea vitelor. Mă privise
o clipă, privirea lui rămăsese în ochii mei ca o pată de lumină...Îl caut încă. Şi mă consolez
cum pot. Îmi ajunge o cană cu vin ca să mă regăsesc în acea grotă. Timpul trece încet, se
târăşte, în loc să fugă în întâmpinarea acelei cilpe, în care copilul, care a ajuns acum un tânăr
de douăzeci de ani, va cuvânta oamenilor şi mă va lua lângă El. Îşi va aminti cu siguranţă de
mine, nu-i aşa ?
Teodor tăcu. Mă privi. Dinţii îmi clănţăneau în gură zbuciumaţi de febră.
- Ce ai ? Te simţi rău ?
- Nu vreau să mor. Nu vreau să mor...
Repetam aceste vorbe fără rost şi era singurul răspuns pe care-l puteam da în acest
moment întrebării medicului. Şi eu voiam să aud acel cuvânt şi eu voiam să-L văd pe Mesia şi
să primesc, înainte de a muri, răspuns la îndoielile mele. Dumnezeu se găsea printre noi şi-şi
va spune cuvântul de la o zi la alta. Totul se va rândui după o nouă lege, totul va avea un sens
în viaţă, oamenii vor cunoaşte adevărul şi chiar moartea va fi o bucurie. Dacii ştiau ceva
despre asta, dar toate doctrinele şi toate înțelepciunile nu vor mai fi de aci înainte decât aripi
frânte. ” (V. Horia, Dumnezeu s-a născut în exil)

1 Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, Editura Europa, Craiova, 1990, pg. 132-137