Secolul vitezei, pe care-l traversăm prea impasibili câteodată, are o mie şi una de avantaje. Astăzi putem vorbi în America, ca şi cum am fi la doi paşi, ba chiar ne şi putem vedea; putem ajunge în toate colţurile lumii în doar câteva ore...kerosen să fie; putem spune deci că ʺ zburăm ca gândul şi ca vântulʺ, precum zmeul cel fioros din poveştile de odinioară...de pe vremea bunicilor.
Astăzi putem viziona filme din toată lumea, putem asculta muzică pe youtube, ba chiar putem să încărcăm şi noi materiale; putem urmări reality show-uri din ţări îndepărtate şi uite aşa socializăm cu ceilalţi colocatari ai planetei noastre minunate, Terra.
Însă nu întotdeauna a fost aşa, căci pe la ...1918, oamenii mergeau spre Alba Iulia pe jos; doar norocoşii cu căruţele, caii, trăsurile, căci automobilele încă nu ajunseseră pe toate drumurile, pe la noi.
Când în România au început să circule automobilele, populaţia a fost îngrozită! Nicio binefacere a progresului nu părea mai nepotrivită cu temperamentul românilor, atât de indisciplinaţi şi teribilişti. Şoferii circulau cu viteză, înecând totul în praf şi în miros greu de combustibil ars. Accidentele erau la ordinea zilei şi toată lumea era în pericol: pietoni şi biciclişti, căruţaşi şi birjari, alţi şoferi... Răzbat peste ani ofurile vremurilor demult apuse: „ Oh, Doamne! De ce nu era interzisă de autorităţi această invenţie a diavolului, care nu folosea, de fapt, la nimic?”
Primul automobil a fost adus în România în anul 1889. La 1900 erau vreo zece-douăsprezece. Era puţin, comparativ cu avântul pe care trăsurile fără cai îl luase în altă părţi ale Bătrânului Continent. Apoi, odată cu noul secol, numărul lor a început să crească spectaculos. La sfârşitul anului 1905, documentele Automobil Clubului Român (înfiinţat în 1904) înregistrau 136 de automobile importate. Saltul uriaş s-a făcut în 1906, când au fost cumpărate din Occident încă 88, adică aproape 2/3 din numărul de maşini sosite în ţară în perioada 1889-1905! Era clar, mentalitatea începea să se schimbe... Se putea călători mai uşor, mai silenţios, mai sigur, mai repede.
De telefoane, ce să mai vorbim, căci scrisorile erau la modă. Ce mândră era o fată când primea o scrisoare de la ...un admirator ( secret, dealtfel); ce emoţii te cuprindeau la deschiderea plicului; cu ce nerăbdare sorbeai cuvintele aşternute cu grijă, poate, poate, răzbăteau printre ele ...doruri nebănuite. Scrisori ce ajungeau peste mări şi ţări, după luni bune de aşteptare, apoi emoţii, lacrimi de fericire sau de întristare; timpuri nostalgice demult apuse cu amintiri de neuitat pentru noi, contemporanii tehnologiei inteligente.
Dai un LIKE astăzi şi află toţi prietenii virtuali ce-ţi place, ce vizitezi, unde vei fi, dacă eşti trist sau binedispus. Telefoane performante, tehnologie pe măsură...vorbeşti la telefon în maşină, doar prin comandă vocală.
Ce-ar spune strămoşii noştri, ce alergau spre marea unire în picioarele goale, cu straie curate de sărbătoare şi cuşma pe frunte, despre noi, cei de astăzi...că suntem binecuvântaţi cu toate darurile pământului, că avem de toate, că ne putem bucura de pace între semeni. Ne rămâne să aducem lor, celor care au înfăptuit prin jertfa lor unirea prinos de recunoştinţă, cu glas domol, fără a-i trezi din dulce vis aşternut peste veacuri.
Şi atuncea rostesc şi eu, românul simplu de astăzi, slavă ţie popor romăn, prea des încercat de veacuri, slavă bunilor şi străbunilor noştri, nebiruiţi în lupte, cu dor şi alean de vremuri frumoase, dar grele, în care erau TOŢI PENTRU UNU ŞI UNU PENTRU TOŢI.
Şi-atunci rostesc, cu glas melancolic: “Ce-ţi este domʼle şi cu tehnologia asta...Mofturi monşer...mofturi”.]]>
Publicat în 22. 05. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Secolul vitezei, pe care-l traversăm prea impasibili câteodată, are o mie şi una de avantaje. Astăzi putem vorbi în America, ca şi cum am fi la doi paşi, ba chiar ne şi putem vedea; putem ajunge în toate colţurile lumii în doar câteva ore...kerosen să fie; putem spune deci că ʺ zburăm ca gândul şi ca vântulʺ, precum zmeul cel fioros din poveştile de odinioară...de pe vremea bunicilor.
Astăzi putem viziona filme din toată lumea, putem asculta muzică pe youtube, ba chiar putem să încărcăm şi noi materiale; putem urmări reality show-uri din ţări îndepărtate şi uite aşa socializăm cu ceilalţi colocatari ai planetei noastre minunate, Terra.
Însă nu întotdeauna a fost aşa, căci pe la ...1918, oamenii mergeau spre Alba Iulia pe jos; doar norocoşii cu căruţele, caii, trăsurile, căci automobilele încă nu ajunseseră pe toate drumurile, pe la noi.
Când în România au început să circule automobilele, populaţia a fost îngrozită! Nicio binefacere a progresului nu părea mai nepotrivită cu temperamentul românilor, atât de indisciplinaţi şi teribilişti. Şoferii circulau cu viteză, înecând totul în praf şi în miros greu de combustibil ars. Accidentele erau la ordinea zilei şi toată lumea era în pericol: pietoni şi biciclişti, căruţaşi şi birjari, alţi şoferi... Răzbat peste ani ofurile vremurilor demult apuse: „ Oh, Doamne! De ce nu era interzisă de autorităţi această invenţie a diavolului, care nu folosea, de fapt, la nimic?”
Primul automobil a fost adus în România în anul 1889. La 1900 erau vreo zece-douăsprezece. Era puţin, comparativ cu avântul pe care trăsurile fără cai îl luase în altă părţi ale Bătrânului Continent. Apoi, odată cu noul secol, numărul lor a început să crească spectaculos. La sfârşitul anului 1905, documentele Automobil Clubului Român (înfiinţat în 1904) înregistrau 136 de automobile importate. Saltul uriaş s-a făcut în 1906, când au fost cumpărate din Occident încă 88, adică aproape 2/3 din numărul de maşini sosite în ţară în perioada 1889-1905! Era clar, mentalitatea începea să se schimbe... Se putea călători mai uşor, mai silenţios, mai sigur, mai repede.
De telefoane, ce să mai vorbim, căci scrisorile erau la modă. Ce mândră era o fată când primea o scrisoare de la ...un admirator ( secret, dealtfel); ce emoţii te cuprindeau la deschiderea plicului; cu ce nerăbdare sorbeai cuvintele aşternute cu grijă, poate, poate, răzbăteau printre ele ...doruri nebănuite. Scrisori ce ajungeau peste mări şi ţări, după luni bune de aşteptare, apoi emoţii, lacrimi de fericire sau de întristare; timpuri nostalgice demult apuse cu amintiri de neuitat pentru noi, contemporanii tehnologiei inteligente.
Dai un LIKE astăzi şi află toţi prietenii virtuali ce-ţi place, ce vizitezi, unde vei fi, dacă eşti trist sau binedispus. Telefoane performante, tehnologie pe măsură...vorbeşti la telefon în maşină, doar prin comandă vocală.
Ce-ar spune strămoşii noştri, ce alergau spre marea unire în picioarele goale, cu straie curate de sărbătoare şi cuşma pe frunte, despre noi, cei de astăzi...că suntem binecuvântaţi cu toate darurile pământului, că avem de toate, că ne putem bucura de pace între semeni. Ne rămâne să aducem lor, celor care au înfăptuit prin jertfa lor unirea prinos de recunoştinţă, cu glas domol, fără a-i trezi din dulce vis aşternut peste veacuri.
Şi atuncea rostesc şi eu, românul simplu de astăzi, slavă ţie popor romăn, prea des încercat de veacuri, slavă bunilor şi străbunilor noştri, nebiruiţi în lupte, cu dor şi alean de vremuri frumoase, dar grele, în care erau TOŢI PENTRU UNU ŞI UNU PENTRU TOŢI.
Şi-atunci rostesc, cu glas melancolic: “Ce-ţi este domʼle şi cu tehnologia asta...Mofturi monşer...mofturi”.
]]>
Secolul vitezei, pe care-l traversăm prea impasibili câteodată, are o mie şi una de avantaje. Astăzi putem vorbi în America, ca şi cum am fi la doi paşi, ba chiar ne şi putem vedea; putem ajunge în toate colţurile lumii în doar câteva ore...kerosen să fie; putem spune deci că ʺ zburăm ca gândul şi ca vântulʺ, precum zmeul cel fioros din poveştile de odinioară...de pe vremea bunicilor.
Astăzi putem viziona filme din toată lumea, putem asculta muzică pe youtube, ba chiar putem să încărcăm şi noi materiale; putem urmări reality show-uri din ţări îndepărtate şi uite aşa socializăm cu ceilalţi colocatari ai planetei noastre minunate, Terra.
Însă nu întotdeauna a fost aşa, căci pe la ...1918, oamenii mergeau spre Alba Iulia pe jos; doar norocoşii cu căruţele, caii, trăsurile, căci automobilele încă nu ajunseseră pe toate drumurile, pe la noi.
Când în România au început să circule automobilele, populaţia a fost îngrozită! Nicio binefacere a progresului nu părea mai nepotrivită cu temperamentul românilor, atât de indisciplinaţi şi teribilişti. Şoferii circulau cu viteză, înecând totul în praf şi în miros greu de combustibil ars. Accidentele erau la ordinea zilei şi toată lumea era în pericol: pietoni şi biciclişti, căruţaşi şi birjari, alţi şoferi... Răzbat peste ani ofurile vremurilor demult apuse: „ Oh, Doamne! De ce nu era interzisă de autorităţi această invenţie a diavolului, care nu folosea, de fapt, la nimic?”
Primul automobil a fost adus în România în anul 1889. La 1900 erau vreo zece-douăsprezece. Era puţin, comparativ cu avântul pe care trăsurile fără cai îl luase în altă părţi ale Bătrânului Continent. Apoi, odată cu noul secol, numărul lor a început să crească spectaculos. La sfârşitul anului 1905, documentele Automobil Clubului Român (înfiinţat în 1904) înregistrau 136 de automobile importate. Saltul uriaş s-a făcut în 1906, când au fost cumpărate din Occident încă 88, adică aproape 2/3 din numărul de maşini sosite în ţară în perioada 1889-1905! Era clar, mentalitatea începea să se schimbe... Se putea călători mai uşor, mai silenţios, mai sigur, mai repede.
De telefoane, ce să mai vorbim, căci scrisorile erau la modă. Ce mândră era o fată când primea o scrisoare de la ...un admirator ( secret, dealtfel); ce emoţii te cuprindeau la deschiderea plicului; cu ce nerăbdare sorbeai cuvintele aşternute cu grijă, poate, poate, răzbăteau printre ele ...doruri nebănuite. Scrisori ce ajungeau peste mări şi ţări, după luni bune de aşteptare, apoi emoţii, lacrimi de fericire sau de întristare; timpuri nostalgice demult apuse cu amintiri de neuitat pentru noi, contemporanii tehnologiei inteligente.
Dai un LIKE astăzi şi află toţi prietenii virtuali ce-ţi place, ce vizitezi, unde vei fi, dacă eşti trist sau binedispus. Telefoane performante, tehnologie pe măsură...vorbeşti la telefon în maşină, doar prin comandă vocală.
Ce-ar spune strămoşii noştri, ce alergau spre marea unire în picioarele goale, cu straie curate de sărbătoare şi cuşma pe frunte, despre noi, cei de astăzi...că suntem binecuvântaţi cu toate darurile pământului, că avem de toate, că ne putem bucura de pace între semeni. Ne rămâne să aducem lor, celor care au înfăptuit prin jertfa lor unirea prinos de recunoştinţă, cu glas domol, fără a-i trezi din dulce vis aşternut peste veacuri.
Şi atuncea rostesc şi eu, românul simplu de astăzi, slavă ţie popor romăn, prea des încercat de veacuri, slavă bunilor şi străbunilor noştri, nebiruiţi în lupte, cu dor şi alean de vremuri frumoase, dar grele, în care erau TOŢI PENTRU UNU ŞI UNU PENTRU TOŢI.
Şi-atunci rostesc, cu glas melancolic: “Ce-ţi este domʼle şi cu tehnologia asta...Mofturi monşer...mofturi”.]]>
Publicat în 22. 05. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Secolul vitezei, pe care-l traversăm prea impasibili câteodată, are o mie şi una de avantaje. Astăzi putem vorbi în America, ca şi cum am fi la doi paşi, ba chiar ne şi putem vedea; putem ajunge în toate colţurile lumii în doar câteva ore...kerosen să fie; putem spune deci că ʺ zburăm ca gândul şi ca vântulʺ, precum zmeul cel fioros din poveştile de odinioară...de pe vremea bunicilor.
Astăzi putem viziona filme din toată lumea, putem asculta muzică pe youtube, ba chiar putem să încărcăm şi noi materiale; putem urmări reality show-uri din ţări îndepărtate şi uite aşa socializăm cu ceilalţi colocatari ai planetei noastre minunate, Terra.
Însă nu întotdeauna a fost aşa, căci pe la ...1918, oamenii mergeau spre Alba Iulia pe jos; doar norocoşii cu căruţele, caii, trăsurile, căci automobilele încă nu ajunseseră pe toate drumurile, pe la noi.
Când în România au început să circule automobilele, populaţia a fost îngrozită! Nicio binefacere a progresului nu părea mai nepotrivită cu temperamentul românilor, atât de indisciplinaţi şi teribilişti. Şoferii circulau cu viteză, înecând totul în praf şi în miros greu de combustibil ars. Accidentele erau la ordinea zilei şi toată lumea era în pericol: pietoni şi biciclişti, căruţaşi şi birjari, alţi şoferi... Răzbat peste ani ofurile vremurilor demult apuse: „ Oh, Doamne! De ce nu era interzisă de autorităţi această invenţie a diavolului, care nu folosea, de fapt, la nimic?”
Primul automobil a fost adus în România în anul 1889. La 1900 erau vreo zece-douăsprezece. Era puţin, comparativ cu avântul pe care trăsurile fără cai îl luase în altă părţi ale Bătrânului Continent. Apoi, odată cu noul secol, numărul lor a început să crească spectaculos. La sfârşitul anului 1905, documentele Automobil Clubului Român (înfiinţat în 1904) înregistrau 136 de automobile importate. Saltul uriaş s-a făcut în 1906, când au fost cumpărate din Occident încă 88, adică aproape 2/3 din numărul de maşini sosite în ţară în perioada 1889-1905! Era clar, mentalitatea începea să se schimbe... Se putea călători mai uşor, mai silenţios, mai sigur, mai repede.
De telefoane, ce să mai vorbim, căci scrisorile erau la modă. Ce mândră era o fată când primea o scrisoare de la ...un admirator ( secret, dealtfel); ce emoţii te cuprindeau la deschiderea plicului; cu ce nerăbdare sorbeai cuvintele aşternute cu grijă, poate, poate, răzbăteau printre ele ...doruri nebănuite. Scrisori ce ajungeau peste mări şi ţări, după luni bune de aşteptare, apoi emoţii, lacrimi de fericire sau de întristare; timpuri nostalgice demult apuse cu amintiri de neuitat pentru noi, contemporanii tehnologiei inteligente.
Dai un LIKE astăzi şi află toţi prietenii virtuali ce-ţi place, ce vizitezi, unde vei fi, dacă eşti trist sau binedispus. Telefoane performante, tehnologie pe măsură...vorbeşti la telefon în maşină, doar prin comandă vocală.
Ce-ar spune strămoşii noştri, ce alergau spre marea unire în picioarele goale, cu straie curate de sărbătoare şi cuşma pe frunte, despre noi, cei de astăzi...că suntem binecuvântaţi cu toate darurile pământului, că avem de toate, că ne putem bucura de pace între semeni. Ne rămâne să aducem lor, celor care au înfăptuit prin jertfa lor unirea prinos de recunoştinţă, cu glas domol, fără a-i trezi din dulce vis aşternut peste veacuri.
Şi atuncea rostesc şi eu, românul simplu de astăzi, slavă ţie popor romăn, prea des încercat de veacuri, slavă bunilor şi străbunilor noştri, nebiruiţi în lupte, cu dor şi alean de vremuri frumoase, dar grele, în care erau TOŢI PENTRU UNU ŞI UNU PENTRU TOŢI.
Şi-atunci rostesc, cu glas melancolic: “Ce-ţi este domʼle şi cu tehnologia asta...Mofturi monşer...mofturi”.
]]>
Copilul cu cerințe educaționale speciale a fost dintotdeauna și va rămâne un copil deosebit. El este precum toți ceilalți copii, dar are ceva în plus...uneori sete de cunoaștere mai accentuată, alteori mai multă energie sau mai multă inocență și dorință de a fi pe placul celorlalți. Trebuie doar să îi atingi sufletul firav și se va deschide precum un boboc de trandafir spre zările senine ale cunoașterii.
Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare, pentru că fiecare aduce cu sine în procesul complex al învăţării o experienţă, un stil de învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm personal, un mod de abordare, un context cultural căruia îi aparţine.
Profesorul care lucrează cu un copil cu CES trebuie să știe cum să rezolve problemele şi nu cum să le denumească.
Preocuparea prioritară este cea referitoare la gradul în care fiecare elev face faţă provocărilor şcolare: modul în care acumulează cunoștințe sau cum se adaptează în mediul şcolar, cunoaşterea problemelor pe care le au copiii în învăţare, modul şi stilul în care trebuie abordaţi prin predare-învăţare elevii care prezintă dificultăţi de învăţare.
Tipurile de acțiuni, ce pot fi întreprinse de profesor la clasă pot fi multiple, fiecare dintre acestea fiind particularizate de specificul și natura problemei identificate la copilul cu CES. De aceea, în această abordare, se impun următorii pași:
Să definească bine nevoile;
Să precizeze obiectivele învăţării;
Să evalueze aptitudinile elevilor în raport cu obiectivele;
Să verifice stadiul aptitudinilor prezente;
Să furnizeze materialele corespunzătoare;
Să stabilească modul de prezentare a lecţiilor şi cel în care poate să verifice elevul;
Să–şi adapteze metodele la cerinţele elevului;
Să asigure suficiente exerciţii pentru a fi sigur de reuşita predării;
Să evalueze elevii în funcţie de obiectivele clar definite.
În cazul școlarizării copiilor cu dificultăți specifice de învățare, nu problema copilului este în centrul muncii şcolare, ci copilul însuşi Copiii cu dificultăţi de învăţare se găsesc fie în şcolile obişnuite fie în structuri (clase, unităţi sau şcoli ) speciale.
Şcoala incluzivă se referă în sens restrâns la integrarea tuturor copiilor, indiferent de capacităţile şi competenţele de adaptare şi deci de învăţare, într-o formă de şcoală. În sens larg, ea înseamnă preocuparea pentru ca fiecare copil să fie sprijinit şi să se lucreze în beneficiul învăţării tuturor.
Şcoala incluzivă ridică învăţarea la rang de principiu general şi presupune înainte de orice acceptarea faptului că orice copil poate învăța. Fiecare participant învaţă şi se dezvoltă prin faptul că interacţionează cu ceilalţi. Sursele învăţării, pentru fiecare, vin din relaţiile interumane şi din experienţa permanentă cu obiectele, cu semenii şi cu sine. Școala nu se definește ca un spațiu academic, din punct de vedere al cunoștințelor predate, ci ca unul în care predomină experiențele practice și relațiile interumane.
Predarea este un act de cooperare, reflecție şi descoperire, la care participă atât profesorul (care poate coopera cu colegii săi) cât şi elevii unei clase. O resursă importantă pentru profesor în predare este cooperarea elevilor. Pregătirea predării şi de multe ori realizarea ei se completează cu cooperarea între profesori şi chiar cooperarea cu unii părinţi.
Valoarea educaţiei incluzive, pentru orice elev, constă în faptul că este împreună şi poate să colaboreze cu ceilalţi copii. Copiii cu cerinţe speciale au nevoie de sprijin, de aceea, ei nu vor avea decât de câştigat dacă activitatea de predare-învățare-evaluare este orientată către nevoile lor speciale.
Din punct de vedere al percepției în timp, istoria dificultăţilor de învăţare este împărţită în trei perioade distincte:
- Faza fundamentării (1800-1930);
- Faza de tranziţie (1930-1960);
- Faza integrării (1960-1980);
- Faza contemporană, începând cu 1980.
Ca instrumente de lucru la clasă, profesorul are atât elaborarea unor planurile personalizate, cât și Planul de Intervenţie Personalizat (PIP).
Nevoile educative ale copiilor cu dificultăţi ale procesului de învăţare: implicare eficientă, citire și scriere, structură și orientare, imagine de sine pozitivă, organizarea activității, sprijin personalizat.
Ca și strategii de acţiune, amintim următoarele:
- Se foloseşte învăţarea în interacţiune;
- Se negociază obiectivele învăţării;
- Se demonstrează, se aplică şi apoi se analizează reacţiile;
- Se realizează o evaluare permanentă ca răspuns al învăţării;
- Se asigură sprijin pentru profesor şi pentru elevi.
Cele mai utile metode şi tehnici sunt: climatul social favorabil, cunoaşterea şi analiza comportamentelor de învăţare tipice fiecărui elev, învăţarea în perechi, învăţarea de la copil la copil, echipa sau cuplul de profesori în predare, colaborarea între elevi în predare-învăţare.
Dacă toate acestea sunt puse în slujba copilului, el nu va face decât să urmeze drumul trasat de educatorul său, iar reușita nu se va lăsa așteptată.
„Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (Din „Child’s Appeal”, Mamie Gene Cole)
]]>
Publicat în 19. 05. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Copilul cu cerințe educaționale speciale a fost dintotdeauna și va rămâne un copil deosebit. El este precum toți ceilalți copii, dar are ceva în plus...uneori sete de cunoaștere mai accentuată, alteori mai multă energie sau mai multă inocență și dorință de a fi pe placul celorlalți. Trebuie doar să îi atingi sufletul firav și se va deschide precum un boboc de trandafir spre zările senine ale cunoașterii.
Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare, pentru că fiecare aduce cu sine în procesul complex al învăţării o experienţă, un stil de învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm personal, un mod de abordare, un context cultural căruia îi aparţine.
Profesorul care lucrează cu un copil cu CES trebuie să știe cum să rezolve problemele şi nu cum să le denumească.
Preocuparea prioritară este cea referitoare la gradul în care fiecare elev face faţă provocărilor şcolare: modul în care acumulează cunoștințe sau cum se adaptează în mediul şcolar, cunoaşterea problemelor pe care le au copiii în învăţare, modul şi stilul în care trebuie abordaţi prin predare-învăţare elevii care prezintă dificultăţi de învăţare.
Tipurile de acțiuni, ce pot fi întreprinse de profesor la clasă pot fi multiple, fiecare dintre acestea fiind particularizate de specificul și natura problemei identificate la copilul cu CES. De aceea, în această abordare, se impun următorii pași:
Să definească bine nevoile;
Să precizeze obiectivele învăţării;
Să evalueze aptitudinile elevilor în raport cu obiectivele;
Să verifice stadiul aptitudinilor prezente;
Să furnizeze materialele corespunzătoare;
Să stabilească modul de prezentare a lecţiilor şi cel în care poate să verifice elevul;
Să–şi adapteze metodele la cerinţele elevului;
Să asigure suficiente exerciţii pentru a fi sigur de reuşita predării;
Să evalueze elevii în funcţie de obiectivele clar definite.
În cazul școlarizării copiilor cu dificultăți specifice de învățare, nu problema copilului este în centrul muncii şcolare, ci copilul însuşi Copiii cu dificultăţi de învăţare se găsesc fie în şcolile obişnuite fie în structuri (clase, unităţi sau şcoli ) speciale.
Şcoala incluzivă se referă în sens restrâns la integrarea tuturor copiilor, indiferent de capacităţile şi competenţele de adaptare şi deci de învăţare, într-o formă de şcoală. În sens larg, ea înseamnă preocuparea pentru ca fiecare copil să fie sprijinit şi să se lucreze în beneficiul învăţării tuturor.
Şcoala incluzivă ridică învăţarea la rang de principiu general şi presupune înainte de orice acceptarea faptului că orice copil poate învăța. Fiecare participant învaţă şi se dezvoltă prin faptul că interacţionează cu ceilalţi. Sursele învăţării, pentru fiecare, vin din relaţiile interumane şi din experienţa permanentă cu obiectele, cu semenii şi cu sine. Școala nu se definește ca un spațiu academic, din punct de vedere al cunoștințelor predate, ci ca unul în care predomină experiențele practice și relațiile interumane.
Predarea este un act de cooperare, reflecție şi descoperire, la care participă atât profesorul (care poate coopera cu colegii săi) cât şi elevii unei clase. O resursă importantă pentru profesor în predare este cooperarea elevilor. Pregătirea predării şi de multe ori realizarea ei se completează cu cooperarea între profesori şi chiar cooperarea cu unii părinţi.
Valoarea educaţiei incluzive, pentru orice elev, constă în faptul că este împreună şi poate să colaboreze cu ceilalţi copii. Copiii cu cerinţe speciale au nevoie de sprijin, de aceea, ei nu vor avea decât de câştigat dacă activitatea de predare-învățare-evaluare este orientată către nevoile lor speciale.
Din punct de vedere al percepției în timp, istoria dificultăţilor de învăţare este împărţită în trei perioade distincte:
- Faza fundamentării (1800-1930);
- Faza de tranziţie (1930-1960);
- Faza integrării (1960-1980);
- Faza contemporană, începând cu 1980.
Ca instrumente de lucru la clasă, profesorul are atât elaborarea unor planurile personalizate, cât și Planul de Intervenţie Personalizat (PIP).
Nevoile educative ale copiilor cu dificultăţi ale procesului de învăţare: implicare eficientă, citire și scriere, structură și orientare, imagine de sine pozitivă, organizarea activității, sprijin personalizat.
Ca și strategii de acţiune, amintim următoarele:
- Se foloseşte învăţarea în interacţiune;
- Se negociază obiectivele învăţării;
- Se demonstrează, se aplică şi apoi se analizează reacţiile;
- Se realizează o evaluare permanentă ca răspuns al învăţării;
- Se asigură sprijin pentru profesor şi pentru elevi.
Cele mai utile metode şi tehnici sunt: climatul social favorabil, cunoaşterea şi analiza comportamentelor de învăţare tipice fiecărui elev, învăţarea în perechi, învăţarea de la copil la copil, echipa sau cuplul de profesori în predare, colaborarea între elevi în predare-învăţare.
Dacă toate acestea sunt puse în slujba copilului, el nu va face decât să urmeze drumul trasat de educatorul său, iar reușita nu se va lăsa așteptată.
„Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (Din „Child’s Appeal”, Mamie Gene Cole)
]]>
Copilul cu cerințe educaționale speciale a fost dintotdeauna și va rămâne un copil deosebit. El este precum toți ceilalți copii, dar are ceva în plus...uneori sete de cunoaștere mai accentuată, alteori mai multă energie sau mai multă inocență și dorință de a fi pe placul celorlalți. Trebuie doar să îi atingi sufletul firav și se va deschide precum un boboc de trandafir spre zările senine ale cunoașterii.
Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare, pentru că fiecare aduce cu sine în procesul complex al învăţării o experienţă, un stil de învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm personal, un mod de abordare, un context cultural căruia îi aparţine.
Profesorul care lucrează cu un copil cu CES trebuie să știe cum să rezolve problemele şi nu cum să le denumească.
Preocuparea prioritară este cea referitoare la gradul în care fiecare elev face faţă provocărilor şcolare: modul în care acumulează cunoștințe sau cum se adaptează în mediul şcolar, cunoaşterea problemelor pe care le au copiii în învăţare, modul şi stilul în care trebuie abordaţi prin predare-învăţare elevii care prezintă dificultăţi de învăţare.
Tipurile de acțiuni, ce pot fi întreprinse de profesor la clasă pot fi multiple, fiecare dintre acestea fiind particularizate de specificul și natura problemei identificate la copilul cu CES. De aceea, în această abordare, se impun următorii pași:
Să definească bine nevoile;
Să precizeze obiectivele învăţării;
Să evalueze aptitudinile elevilor în raport cu obiectivele;
Să verifice stadiul aptitudinilor prezente;
Să furnizeze materialele corespunzătoare;
Să stabilească modul de prezentare a lecţiilor şi cel în care poate să verifice elevul;
Să–şi adapteze metodele la cerinţele elevului;
Să asigure suficiente exerciţii pentru a fi sigur de reuşita predării;
Să evalueze elevii în funcţie de obiectivele clar definite.
În cazul școlarizării copiilor cu dificultăți specifice de învățare, nu problema copilului este în centrul muncii şcolare, ci copilul însuşi Copiii cu dificultăţi de învăţare se găsesc fie în şcolile obişnuite fie în structuri (clase, unităţi sau şcoli ) speciale.
Şcoala incluzivă se referă în sens restrâns la integrarea tuturor copiilor, indiferent de capacităţile şi competenţele de adaptare şi deci de învăţare, într-o formă de şcoală. În sens larg, ea înseamnă preocuparea pentru ca fiecare copil să fie sprijinit şi să se lucreze în beneficiul învăţării tuturor.
Şcoala incluzivă ridică învăţarea la rang de principiu general şi presupune înainte de orice acceptarea faptului că orice copil poate învăța. Fiecare participant învaţă şi se dezvoltă prin faptul că interacţionează cu ceilalţi. Sursele învăţării, pentru fiecare, vin din relaţiile interumane şi din experienţa permanentă cu obiectele, cu semenii şi cu sine. Școala nu se definește ca un spațiu academic, din punct de vedere al cunoștințelor predate, ci ca unul în care predomină experiențele practice și relațiile interumane.
Predarea este un act de cooperare, reflecție şi descoperire, la care participă atât profesorul (care poate coopera cu colegii săi) cât şi elevii unei clase. O resursă importantă pentru profesor în predare este cooperarea elevilor. Pregătirea predării şi de multe ori realizarea ei se completează cu cooperarea între profesori şi chiar cooperarea cu unii părinţi.
Valoarea educaţiei incluzive, pentru orice elev, constă în faptul că este împreună şi poate să colaboreze cu ceilalţi copii. Copiii cu cerinţe speciale au nevoie de sprijin, de aceea, ei nu vor avea decât de câştigat dacă activitatea de predare-învățare-evaluare este orientată către nevoile lor speciale.
Din punct de vedere al percepției în timp, istoria dificultăţilor de învăţare este împărţită în trei perioade distincte:
- Faza fundamentării (1800-1930);
- Faza de tranziţie (1930-1960);
- Faza integrării (1960-1980);
- Faza contemporană, începând cu 1980.
Ca instrumente de lucru la clasă, profesorul are atât elaborarea unor planurile personalizate, cât și Planul de Intervenţie Personalizat (PIP).
Nevoile educative ale copiilor cu dificultăţi ale procesului de învăţare: implicare eficientă, citire și scriere, structură și orientare, imagine de sine pozitivă, organizarea activității, sprijin personalizat.
Ca și strategii de acţiune, amintim următoarele:
- Se foloseşte învăţarea în interacţiune;
- Se negociază obiectivele învăţării;
- Se demonstrează, se aplică şi apoi se analizează reacţiile;
- Se realizează o evaluare permanentă ca răspuns al învăţării;
- Se asigură sprijin pentru profesor şi pentru elevi.
Cele mai utile metode şi tehnici sunt: climatul social favorabil, cunoaşterea şi analiza comportamentelor de învăţare tipice fiecărui elev, învăţarea în perechi, învăţarea de la copil la copil, echipa sau cuplul de profesori în predare, colaborarea între elevi în predare-învăţare.
Dacă toate acestea sunt puse în slujba copilului, el nu va face decât să urmeze drumul trasat de educatorul său, iar reușita nu se va lăsa așteptată.
„Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (Din „Child’s Appeal”, Mamie Gene Cole)
]]>
Publicat în 19. 05. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Copilul cu cerințe educaționale speciale a fost dintotdeauna și va rămâne un copil deosebit. El este precum toți ceilalți copii, dar are ceva în plus...uneori sete de cunoaștere mai accentuată, alteori mai multă energie sau mai multă inocență și dorință de a fi pe placul celorlalți. Trebuie doar să îi atingi sufletul firav și se va deschide precum un boboc de trandafir spre zările senine ale cunoașterii.
Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare, pentru că fiecare aduce cu sine în procesul complex al învăţării o experienţă, un stil de învăţare, un model social, o interacţiune specifică, un ritm personal, un mod de abordare, un context cultural căruia îi aparţine.
Profesorul care lucrează cu un copil cu CES trebuie să știe cum să rezolve problemele şi nu cum să le denumească.
Preocuparea prioritară este cea referitoare la gradul în care fiecare elev face faţă provocărilor şcolare: modul în care acumulează cunoștințe sau cum se adaptează în mediul şcolar, cunoaşterea problemelor pe care le au copiii în învăţare, modul şi stilul în care trebuie abordaţi prin predare-învăţare elevii care prezintă dificultăţi de învăţare.
Tipurile de acțiuni, ce pot fi întreprinse de profesor la clasă pot fi multiple, fiecare dintre acestea fiind particularizate de specificul și natura problemei identificate la copilul cu CES. De aceea, în această abordare, se impun următorii pași:
Să definească bine nevoile;
Să precizeze obiectivele învăţării;
Să evalueze aptitudinile elevilor în raport cu obiectivele;
Să verifice stadiul aptitudinilor prezente;
Să furnizeze materialele corespunzătoare;
Să stabilească modul de prezentare a lecţiilor şi cel în care poate să verifice elevul;
Să–şi adapteze metodele la cerinţele elevului;
Să asigure suficiente exerciţii pentru a fi sigur de reuşita predării;
Să evalueze elevii în funcţie de obiectivele clar definite.
În cazul școlarizării copiilor cu dificultăți specifice de învățare, nu problema copilului este în centrul muncii şcolare, ci copilul însuşi Copiii cu dificultăţi de învăţare se găsesc fie în şcolile obişnuite fie în structuri (clase, unităţi sau şcoli ) speciale.
Şcoala incluzivă se referă în sens restrâns la integrarea tuturor copiilor, indiferent de capacităţile şi competenţele de adaptare şi deci de învăţare, într-o formă de şcoală. În sens larg, ea înseamnă preocuparea pentru ca fiecare copil să fie sprijinit şi să se lucreze în beneficiul învăţării tuturor.
Şcoala incluzivă ridică învăţarea la rang de principiu general şi presupune înainte de orice acceptarea faptului că orice copil poate învăța. Fiecare participant învaţă şi se dezvoltă prin faptul că interacţionează cu ceilalţi. Sursele învăţării, pentru fiecare, vin din relaţiile interumane şi din experienţa permanentă cu obiectele, cu semenii şi cu sine. Școala nu se definește ca un spațiu academic, din punct de vedere al cunoștințelor predate, ci ca unul în care predomină experiențele practice și relațiile interumane.
Predarea este un act de cooperare, reflecție şi descoperire, la care participă atât profesorul (care poate coopera cu colegii săi) cât şi elevii unei clase. O resursă importantă pentru profesor în predare este cooperarea elevilor. Pregătirea predării şi de multe ori realizarea ei se completează cu cooperarea între profesori şi chiar cooperarea cu unii părinţi.
Valoarea educaţiei incluzive, pentru orice elev, constă în faptul că este împreună şi poate să colaboreze cu ceilalţi copii. Copiii cu cerinţe speciale au nevoie de sprijin, de aceea, ei nu vor avea decât de câştigat dacă activitatea de predare-învățare-evaluare este orientată către nevoile lor speciale.
Din punct de vedere al percepției în timp, istoria dificultăţilor de învăţare este împărţită în trei perioade distincte:
- Faza fundamentării (1800-1930);
- Faza de tranziţie (1930-1960);
- Faza integrării (1960-1980);
- Faza contemporană, începând cu 1980.
Ca instrumente de lucru la clasă, profesorul are atât elaborarea unor planurile personalizate, cât și Planul de Intervenţie Personalizat (PIP).
Nevoile educative ale copiilor cu dificultăţi ale procesului de învăţare: implicare eficientă, citire și scriere, structură și orientare, imagine de sine pozitivă, organizarea activității, sprijin personalizat.
Ca și strategii de acţiune, amintim următoarele:
- Se foloseşte învăţarea în interacţiune;
- Se negociază obiectivele învăţării;
- Se demonstrează, se aplică şi apoi se analizează reacţiile;
- Se realizează o evaluare permanentă ca răspuns al învăţării;
- Se asigură sprijin pentru profesor şi pentru elevi.
Cele mai utile metode şi tehnici sunt: climatul social favorabil, cunoaşterea şi analiza comportamentelor de învăţare tipice fiecărui elev, învăţarea în perechi, învăţarea de la copil la copil, echipa sau cuplul de profesori în predare, colaborarea între elevi în predare-învăţare.
Dacă toate acestea sunt puse în slujba copilului, el nu va face decât să urmeze drumul trasat de educatorul său, iar reușita nu se va lăsa așteptată.
„Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (Din „Child’s Appeal”, Mamie Gene Cole)
]]>
Astăzi este ziua mamei mele; cea care, de-a lungul anilor, ne-a dăruit clipe de neuitat.
Devreme căsătorită, copilă devenită soție, și-a dedicat întreaga viață familiei, iubind-o și ocrotind-o, de la proprii copii, până la nepoții adorați din primele clipe de viață. Cu glume și voie bună, cu dezamăgiri și clipe de restriște, sufletul ei a cuprins în el o mare de înțelepciune: ce diferență de generații, când îți vezi așa de rar nepoții crescuți din fașă. Ce nevoi, ce necazuri, când singurul nepot, băiat fiind, o strigă mamaie din tot sufletul și încearcă să o viziteze cât poate el de des...că așa a promis (și mamaia lui l-a învățat de mic că promisiunea-i datorie curată).
Ce vârstă a treia, ce dureri de șale...când te așteaptă nepotul la nunta lui...la câteva sute de kilometri. Ce amintiri dragi, când veneai cu bagajele la nepoți și fiica, măritată departe, bagaje așa de grele, că abia le puteai duce prin gările unde schimbai trenurile. Dar totdeauna, se găsea cineva să-ți întindă o mână de ajutor, semn că sunt destui oameni cu suflet mare în scumpa noatră țărișoară.
Amintirile se rostogolesc agale acum, în ceas aniversar și -mi aduc aminte de energia mamei din tinerețe, când se trezea cu noaptea-n cap și trebăluia toată ziua, adormind târziu în noapte. Mi-amintesc și zilele de iarnă, când țesea "pe muțește"...că-i învăța fiica pentru admiterea la liceu (bineînțeles că...eu eram...inculpata)...dar și de serile petrecute cu tataie, tatăl ei, un om de o blândețe aparte, cu care jucam Păcălici și popa-prostu, seri presărate cu povești din timpul războiului și miros de lapte cald, proaspăt adus de tataie.
Acum, când mama a împlinit 75 ani, gândesc că și-a crescut cu sufletul nu doar cele două fiice, ci și cei trei nepoți, ai mei, când încă era tânără la 40 de ani, apoi nepoțica de la sora mea pe la 60 de ani.
Acum, nu știu cum a reușit să ducă la bun sfârșit atâtea lucruri minunate, știu doar, că la tinerețe ...mai tot timpul alerga la cursă (autobuzul ce mergea în orașul învecinat), acasă făcea mai multe lucruri deodată, iar nouă, zic eu, ne-a insuflat respectul față de valorile autentice, dragostea față de neam și cultul familiei.
Oare, așa-i sufletul unei MAME?
]]>
Publicat în 13. 05. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Astăzi este ziua mamei mele; cea care, de-a lungul anilor, ne-a dăruit clipe de neuitat.
Devreme căsătorită, copilă devenită soție, și-a dedicat întreaga viață familiei, iubind-o și ocrotind-o, de la proprii copii, până la nepoții adorați din primele clipe de viață. Cu glume și voie bună, cu dezamăgiri și clipe de restriște, sufletul ei a cuprins în el o mare de înțelepciune: ce diferență de generații, când îți vezi așa de rar nepoții crescuți din fașă. Ce nevoi, ce necazuri, când singurul nepot, băiat fiind, o strigă mamaie din tot sufletul și încearcă să o viziteze cât poate el de des...că așa a promis (și mamaia lui l-a învățat de mic că promisiunea-i datorie curată).
Ce vârstă a treia, ce dureri de șale...când te așteaptă nepotul la nunta lui...la câteva sute de kilometri. Ce amintiri dragi, când veneai cu bagajele la nepoți și fiica, măritată departe, bagaje așa de grele, că abia le puteai duce prin gările unde schimbai trenurile. Dar totdeauna, se găsea cineva să-ți întindă o mână de ajutor, semn că sunt destui oameni cu suflet mare în scumpa noatră țărișoară.
Amintirile se rostogolesc agale acum, în ceas aniversar și -mi aduc aminte de energia mamei din tinerețe, când se trezea cu noaptea-n cap și trebăluia toată ziua, adormind târziu în noapte. Mi-amintesc și zilele de iarnă, când țesea "pe muțește"...că-i învăța fiica pentru admiterea la liceu (bineînțeles că...eu eram...inculpata)...dar și de serile petrecute cu tataie, tatăl ei, un om de o blândețe aparte, cu care jucam Păcălici și popa-prostu, seri presărate cu povești din timpul războiului și miros de lapte cald, proaspăt adus de tataie.
Acum, când mama a împlinit 75 ani, gândesc că și-a crescut cu sufletul nu doar cele două fiice, ci și cei trei nepoți, ai mei, când încă era tânără la 40 de ani, apoi nepoțica de la sora mea pe la 60 de ani.
Acum, nu știu cum a reușit să ducă la bun sfârșit atâtea lucruri minunate, știu doar, că la tinerețe ...mai tot timpul alerga la cursă (autobuzul ce mergea în orașul învecinat), acasă făcea mai multe lucruri deodată, iar nouă, zic eu, ne-a insuflat respectul față de valorile autentice, dragostea față de neam și cultul familiei.
Oare, așa-i sufletul unei MAME?
]]>
Astăzi este ziua mamei mele; cea care, de-a lungul anilor, ne-a dăruit clipe de neuitat.
Devreme căsătorită, copilă devenită soție, și-a dedicat întreaga viață familiei, iubind-o și ocrotind-o, de la proprii copii, până la nepoții adorați din primele clipe de viață. Cu glume și voie bună, cu dezamăgiri și clipe de restriște, sufletul ei a cuprins în el o mare de înțelepciune: ce diferență de generații, când îți vezi așa de rar nepoții crescuți din fașă. Ce nevoi, ce necazuri, când singurul nepot, băiat fiind, o strigă mamaie din tot sufletul și încearcă să o viziteze cât poate el de des...că așa a promis (și mamaia lui l-a învățat de mic că promisiunea-i datorie curată).
Ce vârstă a treia, ce dureri de șale...când te așteaptă nepotul la nunta lui...la câteva sute de kilometri. Ce amintiri dragi, când veneai cu bagajele la nepoți și fiica, măritată departe, bagaje așa de grele, că abia le puteai duce prin gările unde schimbai trenurile. Dar totdeauna, se găsea cineva să-ți întindă o mână de ajutor, semn că sunt destui oameni cu suflet mare în scumpa noatră țărișoară.
Amintirile se rostogolesc agale acum, în ceas aniversar și -mi aduc aminte de energia mamei din tinerețe, când se trezea cu noaptea-n cap și trebăluia toată ziua, adormind târziu în noapte. Mi-amintesc și zilele de iarnă, când țesea "pe muțește"...că-i învăța fiica pentru admiterea la liceu (bineînțeles că...eu eram...inculpata)...dar și de serile petrecute cu tataie, tatăl ei, un om de o blândețe aparte, cu care jucam Păcălici și popa-prostu, seri presărate cu povești din timpul războiului și miros de lapte cald, proaspăt adus de tataie.
Acum, când mama a împlinit 75 ani, gândesc că și-a crescut cu sufletul nu doar cele două fiice, ci și cei trei nepoți, ai mei, când încă era tânără la 40 de ani, apoi nepoțica de la sora mea pe la 60 de ani.
Acum, nu știu cum a reușit să ducă la bun sfârșit atâtea lucruri minunate, știu doar, că la tinerețe ...mai tot timpul alerga la cursă (autobuzul ce mergea în orașul învecinat), acasă făcea mai multe lucruri deodată, iar nouă, zic eu, ne-a insuflat respectul față de valorile autentice, dragostea față de neam și cultul familiei.
Oare, așa-i sufletul unei MAME?
]]>
Publicat în 13. 05. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Astăzi este ziua mamei mele; cea care, de-a lungul anilor, ne-a dăruit clipe de neuitat.
Devreme căsătorită, copilă devenită soție, și-a dedicat întreaga viață familiei, iubind-o și ocrotind-o, de la proprii copii, până la nepoții adorați din primele clipe de viață. Cu glume și voie bună, cu dezamăgiri și clipe de restriște, sufletul ei a cuprins în el o mare de înțelepciune: ce diferență de generații, când îți vezi așa de rar nepoții crescuți din fașă. Ce nevoi, ce necazuri, când singurul nepot, băiat fiind, o strigă mamaie din tot sufletul și încearcă să o viziteze cât poate el de des...că așa a promis (și mamaia lui l-a învățat de mic că promisiunea-i datorie curată).
Ce vârstă a treia, ce dureri de șale...când te așteaptă nepotul la nunta lui...la câteva sute de kilometri. Ce amintiri dragi, când veneai cu bagajele la nepoți și fiica, măritată departe, bagaje așa de grele, că abia le puteai duce prin gările unde schimbai trenurile. Dar totdeauna, se găsea cineva să-ți întindă o mână de ajutor, semn că sunt destui oameni cu suflet mare în scumpa noatră țărișoară.
Amintirile se rostogolesc agale acum, în ceas aniversar și -mi aduc aminte de energia mamei din tinerețe, când se trezea cu noaptea-n cap și trebăluia toată ziua, adormind târziu în noapte. Mi-amintesc și zilele de iarnă, când țesea "pe muțește"...că-i învăța fiica pentru admiterea la liceu (bineînțeles că...eu eram...inculpata)...dar și de serile petrecute cu tataie, tatăl ei, un om de o blândețe aparte, cu care jucam Păcălici și popa-prostu, seri presărate cu povești din timpul războiului și miros de lapte cald, proaspăt adus de tataie.
Acum, când mama a împlinit 75 ani, gândesc că și-a crescut cu sufletul nu doar cele două fiice, ci și cei trei nepoți, ai mei, când încă era tânără la 40 de ani, apoi nepoțica de la sora mea pe la 60 de ani.
Acum, nu știu cum a reușit să ducă la bun sfârșit atâtea lucruri minunate, știu doar, că la tinerețe ...mai tot timpul alerga la cursă (autobuzul ce mergea în orașul învecinat), acasă făcea mai multe lucruri deodată, iar nouă, zic eu, ne-a insuflat respectul față de valorile autentice, dragostea față de neam și cultul familiei.
Oare, așa-i sufletul unei MAME?
]]>
ȘCOALA PE ULIȚĂ
Prof. Clinciu Simona-Violeta, Școala Gimnazială „Gheorghe Vernescu”
„Fundația oricărui stat o reprezintă educația celor tineri.” (Diogene din Sinop)
Educația a fost dintotdeaua, și va rămâne, o punte către cunoaștere, progres, modernitate și tradiție, dar și un mod de a înțelege lumea, în toată splendoarea ei. Totodată, educația oferă șansa unei generații să cunoască realizările predecesorilor săi, să-și cunoască istoria, cultura, obiceiurile și, în același timp, să le ducă mai departe, către generațiile viitoare.
Educația copilului începe acasă, cu primele șoapte ale mamei, cu primul zâmbet al micului prunc, cu primii pași, cu prima privire de jur-împrejur, cu primele povețe și încurajări ale celor dragi. Mai târziu, educația se completează la școală, se perfecționează, zi de zi, în tumultul vieții și se desăvârșește...poate niciodată, sau doar atunci când crezi că nu mai ai ce învăța.
Copilul este ca o carte deschisă; îți oferă sufletul pe tavă, când este mic, sperând ca tu, adultul, să-l poți călăuzi pe cărările vieții, să-i poți oferi din noianul de cunoștințe pe care le-ai acumulat, pe cele ce-i vor oferi o viață pe măsura așteptărilor lui. Școala este pentru copil, mediul în care relaționează cu alți copii, socializând, locul unde dobândește cunoștințe, informații specifice diverselor domenii educaționale, dar și poarta spre un viitor dorit, în concordanță cu visuri și speranțe, cu aspirații și abilități dobândite, talente moștenite sau dorințe lăuntrice.
Școala deschide minți, spunea un celebru înaintaș, dar clădește și fundamentul unui viitor durabil, sustenabil, viitor în care omul să-și urmeze visurile, să-și făurească o viață frumoasă, să poată să presteze o muncă, conform calificărilor obținute, dar și să conviețuiască cu natura și mediul înconjurător într-o armonie viabilă, folositoare tuturor.
Copiii, prin educație, își sporesc șansele de a avea o viață mai bună, mai comodă, mai civilizată, devin empatici și înțelegători încă de mici, dacă sunt îndrumați cu pasiune și dăruire de noi, dascălii lor. Un copil îți poate oferi o lecție de bunătate în fiecare zi, prin zâmbetul lui cald, printr-o îmbrățișare largă oferită din suflet, prin gesturi simple, prin generozitatea caracteristică vârstei sau prin compasiunea față de semenii lor, mai puțin avantajați de soartă.
]]>
Publicat în 27. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
ȘCOALA PE ULIȚĂ
Prof. Clinciu Simona-Violeta, Școala Gimnazială „Gheorghe Vernescu”
„Fundația oricărui stat o reprezintă educația celor tineri.” (Diogene din Sinop)
Educația a fost dintotdeaua, și va rămâne, o punte către cunoaștere, progres, modernitate și tradiție, dar și un mod de a înțelege lumea, în toată splendoarea ei. Totodată, educația oferă șansa unei generații să cunoască realizările predecesorilor săi, să-și cunoască istoria, cultura, obiceiurile și, în același timp, să le ducă mai departe, către generațiile viitoare.
Educația copilului începe acasă, cu primele șoapte ale mamei, cu primul zâmbet al micului prunc, cu primii pași, cu prima privire de jur-împrejur, cu primele povețe și încurajări ale celor dragi. Mai târziu, educația se completează la școală, se perfecționează, zi de zi, în tumultul vieții și se desăvârșește...poate niciodată, sau doar atunci când crezi că nu mai ai ce învăța.
Copilul este ca o carte deschisă; îți oferă sufletul pe tavă, când este mic, sperând ca tu, adultul, să-l poți călăuzi pe cărările vieții, să-i poți oferi din noianul de cunoștințe pe care le-ai acumulat, pe cele ce-i vor oferi o viață pe măsura așteptărilor lui. Școala este pentru copil, mediul în care relaționează cu alți copii, socializând, locul unde dobândește cunoștințe, informații specifice diverselor domenii educaționale, dar și poarta spre un viitor dorit, în concordanță cu visuri și speranțe, cu aspirații și abilități dobândite, talente moștenite sau dorințe lăuntrice.
Școala deschide minți, spunea un celebru înaintaș, dar clădește și fundamentul unui viitor durabil, sustenabil, viitor în care omul să-și urmeze visurile, să-și făurească o viață frumoasă, să poată să presteze o muncă, conform calificărilor obținute, dar și să conviețuiască cu natura și mediul înconjurător într-o armonie viabilă, folositoare tuturor.
Copiii, prin educație, își sporesc șansele de a avea o viață mai bună, mai comodă, mai civilizată, devin empatici și înțelegători încă de mici, dacă sunt îndrumați cu pasiune și dăruire de noi, dascălii lor. Un copil îți poate oferi o lecție de bunătate în fiecare zi, prin zâmbetul lui cald, printr-o îmbrățișare largă oferită din suflet, prin gesturi simple, prin generozitatea caracteristică vârstei sau prin compasiunea față de semenii lor, mai puțin avantajați de soartă.
]]>
ȘCOALA PE ULIȚĂ
Prof. Clinciu Simona-Violeta, Școala Gimnazială „Gheorghe Vernescu”
„Fundația oricărui stat o reprezintă educația celor tineri.” (Diogene din Sinop)
Educația a fost dintotdeaua, și va rămâne, o punte către cunoaștere, progres, modernitate și tradiție, dar și un mod de a înțelege lumea, în toată splendoarea ei. Totodată, educația oferă șansa unei generații să cunoască realizările predecesorilor săi, să-și cunoască istoria, cultura, obiceiurile și, în același timp, să le ducă mai departe, către generațiile viitoare.
Educația copilului începe acasă, cu primele șoapte ale mamei, cu primul zâmbet al micului prunc, cu primii pași, cu prima privire de jur-împrejur, cu primele povețe și încurajări ale celor dragi. Mai târziu, educația se completează la școală, se perfecționează, zi de zi, în tumultul vieții și se desăvârșește...poate niciodată, sau doar atunci când crezi că nu mai ai ce învăța.
Copilul este ca o carte deschisă; îți oferă sufletul pe tavă, când este mic, sperând ca tu, adultul, să-l poți călăuzi pe cărările vieții, să-i poți oferi din noianul de cunoștințe pe care le-ai acumulat, pe cele ce-i vor oferi o viață pe măsura așteptărilor lui. Școala este pentru copil, mediul în care relaționează cu alți copii, socializând, locul unde dobândește cunoștințe, informații specifice diverselor domenii educaționale, dar și poarta spre un viitor dorit, în concordanță cu visuri și speranțe, cu aspirații și abilități dobândite, talente moștenite sau dorințe lăuntrice.
Școala deschide minți, spunea un celebru înaintaș, dar clădește și fundamentul unui viitor durabil, sustenabil, viitor în care omul să-și urmeze visurile, să-și făurească o viață frumoasă, să poată să presteze o muncă, conform calificărilor obținute, dar și să conviețuiască cu natura și mediul înconjurător într-o armonie viabilă, folositoare tuturor.
Copiii, prin educație, își sporesc șansele de a avea o viață mai bună, mai comodă, mai civilizată, devin empatici și înțelegători încă de mici, dacă sunt îndrumați cu pasiune și dăruire de noi, dascălii lor. Un copil îți poate oferi o lecție de bunătate în fiecare zi, prin zâmbetul lui cald, printr-o îmbrățișare largă oferită din suflet, prin gesturi simple, prin generozitatea caracteristică vârstei sau prin compasiunea față de semenii lor, mai puțin avantajați de soartă.
]]>
Publicat în 27. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
ȘCOALA PE ULIȚĂ
Prof. Clinciu Simona-Violeta, Școala Gimnazială „Gheorghe Vernescu”
„Fundația oricărui stat o reprezintă educația celor tineri.” (Diogene din Sinop)
Educația a fost dintotdeaua, și va rămâne, o punte către cunoaștere, progres, modernitate și tradiție, dar și un mod de a înțelege lumea, în toată splendoarea ei. Totodată, educația oferă șansa unei generații să cunoască realizările predecesorilor săi, să-și cunoască istoria, cultura, obiceiurile și, în același timp, să le ducă mai departe, către generațiile viitoare.
Educația copilului începe acasă, cu primele șoapte ale mamei, cu primul zâmbet al micului prunc, cu primii pași, cu prima privire de jur-împrejur, cu primele povețe și încurajări ale celor dragi. Mai târziu, educația se completează la școală, se perfecționează, zi de zi, în tumultul vieții și se desăvârșește...poate niciodată, sau doar atunci când crezi că nu mai ai ce învăța.
Copilul este ca o carte deschisă; îți oferă sufletul pe tavă, când este mic, sperând ca tu, adultul, să-l poți călăuzi pe cărările vieții, să-i poți oferi din noianul de cunoștințe pe care le-ai acumulat, pe cele ce-i vor oferi o viață pe măsura așteptărilor lui. Școala este pentru copil, mediul în care relaționează cu alți copii, socializând, locul unde dobândește cunoștințe, informații specifice diverselor domenii educaționale, dar și poarta spre un viitor dorit, în concordanță cu visuri și speranțe, cu aspirații și abilități dobândite, talente moștenite sau dorințe lăuntrice.
Școala deschide minți, spunea un celebru înaintaș, dar clădește și fundamentul unui viitor durabil, sustenabil, viitor în care omul să-și urmeze visurile, să-și făurească o viață frumoasă, să poată să presteze o muncă, conform calificărilor obținute, dar și să conviețuiască cu natura și mediul înconjurător într-o armonie viabilă, folositoare tuturor.
Copiii, prin educație, își sporesc șansele de a avea o viață mai bună, mai comodă, mai civilizată, devin empatici și înțelegători încă de mici, dacă sunt îndrumați cu pasiune și dăruire de noi, dascălii lor. Un copil îți poate oferi o lecție de bunătate în fiecare zi, prin zâmbetul lui cald, printr-o îmbrățișare largă oferită din suflet, prin gesturi simple, prin generozitatea caracteristică vârstei sau prin compasiunea față de semenii lor, mai puțin avantajați de soartă.
]]>
Simbolurie pascale specifice neamului românesc, creştini din moşi strămoşi, au rămas peste veacuri aceleaşi: oul, mielul, salcia, lumânarea aprinsă, pasca creştinilor, peştele, crucea/crucifixul. Oul, în mod simbolic, a fost asociat întotdeauna cu renaşterea, cu ţnceputurile, apoi cu Învierea Domnului. Pentru colorarea ouălelor a fost folosit iniţial doar roşul, acesta simbolizând sângele lui Hristos; mai târziu apar ouăle încondeiate cu teme şi motive diverse. Mielul simbolizează inocenţa, blândeţea şi puritatea, întruchipând triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Salcia plângătoare este pusă în legătură cu tristeţea şi moartea, dar ea este considerată şi simbolul Legii divine a nemuririi sufletului. Lumînarea aprinsă simbolizează lumina divină a lui Hristos, învierea, credinţa, şansa ficăruia de a se înălţa; arzând şi luminând simbolizeauă sacrificiul, topindu-se în tăcere. Pasca creştinilor, ca o pâine rotundă, împodobită cu o cruce, semnifică promisiunea învierii trupului şi a vieţii veşnice. Peştele este simbolul apei, vieţii, fecundităţii şi înţelepciunii, fiind unul dintre cele mai timpurii simboluri creştine, dar şi botezul cu apă, viaţă şi hrană spirituală. Simbolistica crucii ar putea fi rezumată la o veche ghicitoare: ʺCare este pomul cu rădăcinile în iad, cu vârful la Tronul lui Dumnezeu, între ramurile sale cuprinzând Lumea?ʺ Toate acestea, copiii noștri le văd în casa lor, la bunicii și părinții lor, le învață de mici, ca mai apoi să le transmită următoarelor generații. Pentru copiii, ce văd acasă, este sfânt, iar dacă la școală li se insuflă aceleași valori morale sănătoase, precum bunicii și părinții lor, viitorii adulți vor fi părinți minunați și cetățeni responsabili. Noi, profesorii, în acest secol al vitezei și al tehnologizării sistemului de învățământ, prin diverse activități extrașcolare, încercăm să le cultivăm copiilor sentimente de compasiune, respect, simpatie, generozitate, bunătate față de semenii lor; o modalitate prin care putem duce la îndeplinire acestea fiind Proiectele Educative, cu caracter de voluntariat, pe care noi le desfășurăm frecvent în mediul școlar, în parteneriate cu diferite instituții, precum: Cămine pentru persoane vârstnice, Biblioteca Municipală, Muzeul Octavian Moșescu, Casa de Cultură și alte asemenea. În anii trecuți, am derulat cu elevii mei asemenea activități, în cadrul proiectului intitulat „Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism”, mergând la un centru de îngrijire bâtrâni din comunitatea noastră, cu felicitările realizate de copii și câteva dulciuri. Totodată, le-am prezentat și un micuț moment artistic, cântându-le câteva melodii populare. Evenimentul s-a desfășurat cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, la el participând toți locuitorii acestui așezămînt. Evenimentul, ca activitate integrantă a unui proiect județean, a constat în prezentarea unui mic program artistic, urmat de dăruirea de felicitări și dulciuri pentru locuitorii centrului. Momentul a fost emoționant, bunicuțele noastre fiind plăcut impresionate. Voluntariatul, ca activitate extrașcolară, aduce cu sine multiple beneficii: parcă ești tu mai bun, te simți mai bine când dăruiești și vezi chipuri fericite și zâmbete pe buze. La copii, asemenea activități pot conduce la sentimente de generozitate, dezvoltând spiritul civic, gândind la bunicii lor, care i-au crescut, și pe care-i iubesc și respectă totodată. În mediul școlar, activitățile de voluntariat pot îmbrăca diverse forme: dăruind jucării unor copii din medii defavorizate, participând benevol la activități cu caracter caritabil prin susținerea unor programe artistice, dăruind fructe și legume copiilor sau persoanelor, ce provin din medii dezavantajate, trimițând colete cu produse specifice copiilor (hăinuțe, produse de igienă, rechizite, jucării) cu ocazia unor sărbători importante, precum Crăciunul și Paștele, de exemplu,... și exemplele ar putea continua. Copiii ne oferă exemple de bunătate în fiecare zi: când ajută colegul la teme, îl întreabă dacă-l mai doare capul, dacă-i ok, dacă vine în parc, după ore, dacă merg împreună acasă, iar noi, dascălii lor trebuie să găsim resurse sufletești să le păstrăm seninul din priviri și zâmbetele inocente. Chiar dacă timpurile sunt presărate cu evenimente mondiale zbuciumate, în care oamenii suferă, noi trebuie să le insuflăm, prin ceea ce întreprindem la școală, speranță, bucurie, empatie, pentru a-i responsabiliza, în calitatea lor de viitori adulți. Paștele este un motiv, în plus, să ne gândim la semenii noștri, să le sărim în ajutor, dacă putem, să oferim bucurii copiilor, să ne înnobilăm sufletește înaintea celebrării sfintei sărbători. Străbătând veacurile, sărbătorile românilor îmbină două mari cicluri: cel al sărbătorilor religioase cu cel al trecerii omului, adică viaţa acestuia, parcă prea repede trecătoare. Când vine Paştele, să încercăm să fim mai buni, mai generoşi, să dăruim din ceea ce avem şi celor năpăstuiţi de soartă; să dăruim un colăcel, un ou roşu, o vorbă bună, un zâmbet cald. Proiectul județean - “Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism” Concursuri, creativitate, jocuri, generozitate, voluntariat.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Publicat în 24. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Simbolurie pascale specifice neamului românesc, creştini din moşi strămoşi, au rămas peste veacuri aceleaşi: oul, mielul, salcia, lumânarea aprinsă, pasca creştinilor, peştele, crucea/crucifixul. Oul, în mod simbolic, a fost asociat întotdeauna cu renaşterea, cu ţnceputurile, apoi cu Învierea Domnului. Pentru colorarea ouălelor a fost folosit iniţial doar roşul, acesta simbolizând sângele lui Hristos; mai târziu apar ouăle încondeiate cu teme şi motive diverse. Mielul simbolizează inocenţa, blândeţea şi puritatea, întruchipând triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Salcia plângătoare este pusă în legătură cu tristeţea şi moartea, dar ea este considerată şi simbolul Legii divine a nemuririi sufletului. Lumînarea aprinsă simbolizează lumina divină a lui Hristos, învierea, credinţa, şansa ficăruia de a se înălţa; arzând şi luminând simbolizeauă sacrificiul, topindu-se în tăcere. Pasca creştinilor, ca o pâine rotundă, împodobită cu o cruce, semnifică promisiunea învierii trupului şi a vieţii veşnice. Peştele este simbolul apei, vieţii, fecundităţii şi înţelepciunii, fiind unul dintre cele mai timpurii simboluri creştine, dar şi botezul cu apă, viaţă şi hrană spirituală. Simbolistica crucii ar putea fi rezumată la o veche ghicitoare: ʺCare este pomul cu rădăcinile în iad, cu vârful la Tronul lui Dumnezeu, între ramurile sale cuprinzând Lumea?ʺ Toate acestea, copiii noștri le văd în casa lor, la bunicii și părinții lor, le învață de mici, ca mai apoi să le transmită următoarelor generații. Pentru copiii, ce văd acasă, este sfânt, iar dacă la școală li se insuflă aceleași valori morale sănătoase, precum bunicii și părinții lor, viitorii adulți vor fi părinți minunați și cetățeni responsabili. Noi, profesorii, în acest secol al vitezei și al tehnologizării sistemului de învățământ, prin diverse activități extrașcolare, încercăm să le cultivăm copiilor sentimente de compasiune, respect, simpatie, generozitate, bunătate față de semenii lor; o modalitate prin care putem duce la îndeplinire acestea fiind Proiectele Educative, cu caracter de voluntariat, pe care noi le desfășurăm frecvent în mediul școlar, în parteneriate cu diferite instituții, precum: Cămine pentru persoane vârstnice, Biblioteca Municipală, Muzeul Octavian Moșescu, Casa de Cultură și alte asemenea. În anii trecuți, am derulat cu elevii mei asemenea activități, în cadrul proiectului intitulat „Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism”, mergând la un centru de îngrijire bâtrâni din comunitatea noastră, cu felicitările realizate de copii și câteva dulciuri. Totodată, le-am prezentat și un micuț moment artistic, cântându-le câteva melodii populare. Evenimentul s-a desfășurat cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, la el participând toți locuitorii acestui așezămînt. Evenimentul, ca activitate integrantă a unui proiect județean, a constat în prezentarea unui mic program artistic, urmat de dăruirea de felicitări și dulciuri pentru locuitorii centrului. Momentul a fost emoționant, bunicuțele noastre fiind plăcut impresionate. Voluntariatul, ca activitate extrașcolară, aduce cu sine multiple beneficii: parcă ești tu mai bun, te simți mai bine când dăruiești și vezi chipuri fericite și zâmbete pe buze. La copii, asemenea activități pot conduce la sentimente de generozitate, dezvoltând spiritul civic, gândind la bunicii lor, care i-au crescut, și pe care-i iubesc și respectă totodată. În mediul școlar, activitățile de voluntariat pot îmbrăca diverse forme: dăruind jucării unor copii din medii defavorizate, participând benevol la activități cu caracter caritabil prin susținerea unor programe artistice, dăruind fructe și legume copiilor sau persoanelor, ce provin din medii dezavantajate, trimițând colete cu produse specifice copiilor (hăinuțe, produse de igienă, rechizite, jucării) cu ocazia unor sărbători importante, precum Crăciunul și Paștele, de exemplu,... și exemplele ar putea continua. Copiii ne oferă exemple de bunătate în fiecare zi: când ajută colegul la teme, îl întreabă dacă-l mai doare capul, dacă-i ok, dacă vine în parc, după ore, dacă merg împreună acasă, iar noi, dascălii lor trebuie să găsim resurse sufletești să le păstrăm seninul din priviri și zâmbetele inocente. Chiar dacă timpurile sunt presărate cu evenimente mondiale zbuciumate, în care oamenii suferă, noi trebuie să le insuflăm, prin ceea ce întreprindem la școală, speranță, bucurie, empatie, pentru a-i responsabiliza, în calitatea lor de viitori adulți. Paștele este un motiv, în plus, să ne gândim la semenii noștri, să le sărim în ajutor, dacă putem, să oferim bucurii copiilor, să ne înnobilăm sufletește înaintea celebrării sfintei sărbători. Străbătând veacurile, sărbătorile românilor îmbină două mari cicluri: cel al sărbătorilor religioase cu cel al trecerii omului, adică viaţa acestuia, parcă prea repede trecătoare. Când vine Paştele, să încercăm să fim mai buni, mai generoşi, să dăruim din ceea ce avem şi celor năpăstuiţi de soartă; să dăruim un colăcel, un ou roşu, o vorbă bună, un zâmbet cald. Proiectul județean - “Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism” Concursuri, creativitate, jocuri, generozitate, voluntariat.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Simbolurie pascale specifice neamului românesc, creştini din moşi strămoşi, au rămas peste veacuri aceleaşi: oul, mielul, salcia, lumânarea aprinsă, pasca creştinilor, peştele, crucea/crucifixul. Oul, în mod simbolic, a fost asociat întotdeauna cu renaşterea, cu ţnceputurile, apoi cu Învierea Domnului. Pentru colorarea ouălelor a fost folosit iniţial doar roşul, acesta simbolizând sângele lui Hristos; mai târziu apar ouăle încondeiate cu teme şi motive diverse. Mielul simbolizează inocenţa, blândeţea şi puritatea, întruchipând triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Salcia plângătoare este pusă în legătură cu tristeţea şi moartea, dar ea este considerată şi simbolul Legii divine a nemuririi sufletului. Lumînarea aprinsă simbolizează lumina divină a lui Hristos, învierea, credinţa, şansa ficăruia de a se înălţa; arzând şi luminând simbolizeauă sacrificiul, topindu-se în tăcere. Pasca creştinilor, ca o pâine rotundă, împodobită cu o cruce, semnifică promisiunea învierii trupului şi a vieţii veşnice. Peştele este simbolul apei, vieţii, fecundităţii şi înţelepciunii, fiind unul dintre cele mai timpurii simboluri creştine, dar şi botezul cu apă, viaţă şi hrană spirituală. Simbolistica crucii ar putea fi rezumată la o veche ghicitoare: ʺCare este pomul cu rădăcinile în iad, cu vârful la Tronul lui Dumnezeu, între ramurile sale cuprinzând Lumea?ʺ Toate acestea, copiii noștri le văd în casa lor, la bunicii și părinții lor, le învață de mici, ca mai apoi să le transmită următoarelor generații. Pentru copiii, ce văd acasă, este sfânt, iar dacă la școală li se insuflă aceleași valori morale sănătoase, precum bunicii și părinții lor, viitorii adulți vor fi părinți minunați și cetățeni responsabili. Noi, profesorii, în acest secol al vitezei și al tehnologizării sistemului de învățământ, prin diverse activități extrașcolare, încercăm să le cultivăm copiilor sentimente de compasiune, respect, simpatie, generozitate, bunătate față de semenii lor; o modalitate prin care putem duce la îndeplinire acestea fiind Proiectele Educative, cu caracter de voluntariat, pe care noi le desfășurăm frecvent în mediul școlar, în parteneriate cu diferite instituții, precum: Cămine pentru persoane vârstnice, Biblioteca Municipală, Muzeul Octavian Moșescu, Casa de Cultură și alte asemenea. În anii trecuți, am derulat cu elevii mei asemenea activități, în cadrul proiectului intitulat „Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism”, mergând la un centru de îngrijire bâtrâni din comunitatea noastră, cu felicitările realizate de copii și câteva dulciuri. Totodată, le-am prezentat și un micuț moment artistic, cântându-le câteva melodii populare. Evenimentul s-a desfășurat cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, la el participând toți locuitorii acestui așezămînt. Evenimentul, ca activitate integrantă a unui proiect județean, a constat în prezentarea unui mic program artistic, urmat de dăruirea de felicitări și dulciuri pentru locuitorii centrului. Momentul a fost emoționant, bunicuțele noastre fiind plăcut impresionate. Voluntariatul, ca activitate extrașcolară, aduce cu sine multiple beneficii: parcă ești tu mai bun, te simți mai bine când dăruiești și vezi chipuri fericite și zâmbete pe buze. La copii, asemenea activități pot conduce la sentimente de generozitate, dezvoltând spiritul civic, gândind la bunicii lor, care i-au crescut, și pe care-i iubesc și respectă totodată. În mediul școlar, activitățile de voluntariat pot îmbrăca diverse forme: dăruind jucării unor copii din medii defavorizate, participând benevol la activități cu caracter caritabil prin susținerea unor programe artistice, dăruind fructe și legume copiilor sau persoanelor, ce provin din medii dezavantajate, trimițând colete cu produse specifice copiilor (hăinuțe, produse de igienă, rechizite, jucării) cu ocazia unor sărbători importante, precum Crăciunul și Paștele, de exemplu,... și exemplele ar putea continua. Copiii ne oferă exemple de bunătate în fiecare zi: când ajută colegul la teme, îl întreabă dacă-l mai doare capul, dacă-i ok, dacă vine în parc, după ore, dacă merg împreună acasă, iar noi, dascălii lor trebuie să găsim resurse sufletești să le păstrăm seninul din priviri și zâmbetele inocente. Chiar dacă timpurile sunt presărate cu evenimente mondiale zbuciumate, în care oamenii suferă, noi trebuie să le insuflăm, prin ceea ce întreprindem la școală, speranță, bucurie, empatie, pentru a-i responsabiliza, în calitatea lor de viitori adulți. Paștele este un motiv, în plus, să ne gândim la semenii noștri, să le sărim în ajutor, dacă putem, să oferim bucurii copiilor, să ne înnobilăm sufletește înaintea celebrării sfintei sărbători. Străbătând veacurile, sărbătorile românilor îmbină două mari cicluri: cel al sărbătorilor religioase cu cel al trecerii omului, adică viaţa acestuia, parcă prea repede trecătoare. Când vine Paştele, să încercăm să fim mai buni, mai generoşi, să dăruim din ceea ce avem şi celor năpăstuiţi de soartă; să dăruim un colăcel, un ou roşu, o vorbă bună, un zâmbet cald. Proiectul județean - “Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism” Concursuri, creativitate, jocuri, generozitate, voluntariat.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Publicat în 24. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Simbolurie pascale specifice neamului românesc, creştini din moşi strămoşi, au rămas peste veacuri aceleaşi: oul, mielul, salcia, lumânarea aprinsă, pasca creştinilor, peştele, crucea/crucifixul. Oul, în mod simbolic, a fost asociat întotdeauna cu renaşterea, cu ţnceputurile, apoi cu Învierea Domnului. Pentru colorarea ouălelor a fost folosit iniţial doar roşul, acesta simbolizând sângele lui Hristos; mai târziu apar ouăle încondeiate cu teme şi motive diverse. Mielul simbolizează inocenţa, blândeţea şi puritatea, întruchipând triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Salcia plângătoare este pusă în legătură cu tristeţea şi moartea, dar ea este considerată şi simbolul Legii divine a nemuririi sufletului. Lumînarea aprinsă simbolizează lumina divină a lui Hristos, învierea, credinţa, şansa ficăruia de a se înălţa; arzând şi luminând simbolizeauă sacrificiul, topindu-se în tăcere. Pasca creştinilor, ca o pâine rotundă, împodobită cu o cruce, semnifică promisiunea învierii trupului şi a vieţii veşnice. Peştele este simbolul apei, vieţii, fecundităţii şi înţelepciunii, fiind unul dintre cele mai timpurii simboluri creştine, dar şi botezul cu apă, viaţă şi hrană spirituală. Simbolistica crucii ar putea fi rezumată la o veche ghicitoare: ʺCare este pomul cu rădăcinile în iad, cu vârful la Tronul lui Dumnezeu, între ramurile sale cuprinzând Lumea?ʺ Toate acestea, copiii noștri le văd în casa lor, la bunicii și părinții lor, le învață de mici, ca mai apoi să le transmită următoarelor generații. Pentru copiii, ce văd acasă, este sfânt, iar dacă la școală li se insuflă aceleași valori morale sănătoase, precum bunicii și părinții lor, viitorii adulți vor fi părinți minunați și cetățeni responsabili. Noi, profesorii, în acest secol al vitezei și al tehnologizării sistemului de învățământ, prin diverse activități extrașcolare, încercăm să le cultivăm copiilor sentimente de compasiune, respect, simpatie, generozitate, bunătate față de semenii lor; o modalitate prin care putem duce la îndeplinire acestea fiind Proiectele Educative, cu caracter de voluntariat, pe care noi le desfășurăm frecvent în mediul școlar, în parteneriate cu diferite instituții, precum: Cămine pentru persoane vârstnice, Biblioteca Municipală, Muzeul Octavian Moșescu, Casa de Cultură și alte asemenea. În anii trecuți, am derulat cu elevii mei asemenea activități, în cadrul proiectului intitulat „Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism”, mergând la un centru de îngrijire bâtrâni din comunitatea noastră, cu felicitările realizate de copii și câteva dulciuri. Totodată, le-am prezentat și un micuț moment artistic, cântându-le câteva melodii populare. Evenimentul s-a desfășurat cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, la el participând toți locuitorii acestui așezămînt. Evenimentul, ca activitate integrantă a unui proiect județean, a constat în prezentarea unui mic program artistic, urmat de dăruirea de felicitări și dulciuri pentru locuitorii centrului. Momentul a fost emoționant, bunicuțele noastre fiind plăcut impresionate. Voluntariatul, ca activitate extrașcolară, aduce cu sine multiple beneficii: parcă ești tu mai bun, te simți mai bine când dăruiești și vezi chipuri fericite și zâmbete pe buze. La copii, asemenea activități pot conduce la sentimente de generozitate, dezvoltând spiritul civic, gândind la bunicii lor, care i-au crescut, și pe care-i iubesc și respectă totodată. În mediul școlar, activitățile de voluntariat pot îmbrăca diverse forme: dăruind jucării unor copii din medii defavorizate, participând benevol la activități cu caracter caritabil prin susținerea unor programe artistice, dăruind fructe și legume copiilor sau persoanelor, ce provin din medii dezavantajate, trimițând colete cu produse specifice copiilor (hăinuțe, produse de igienă, rechizite, jucării) cu ocazia unor sărbători importante, precum Crăciunul și Paștele, de exemplu,... și exemplele ar putea continua. Copiii ne oferă exemple de bunătate în fiecare zi: când ajută colegul la teme, îl întreabă dacă-l mai doare capul, dacă-i ok, dacă vine în parc, după ore, dacă merg împreună acasă, iar noi, dascălii lor trebuie să găsim resurse sufletești să le păstrăm seninul din priviri și zâmbetele inocente. Chiar dacă timpurile sunt presărate cu evenimente mondiale zbuciumate, în care oamenii suferă, noi trebuie să le insuflăm, prin ceea ce întreprindem la școală, speranță, bucurie, empatie, pentru a-i responsabiliza, în calitatea lor de viitori adulți. Paștele este un motiv, în plus, să ne gândim la semenii noștri, să le sărim în ajutor, dacă putem, să oferim bucurii copiilor, să ne înnobilăm sufletește înaintea celebrării sfintei sărbători. Străbătând veacurile, sărbătorile românilor îmbină două mari cicluri: cel al sărbătorilor religioase cu cel al trecerii omului, adică viaţa acestuia, parcă prea repede trecătoare. Când vine Paştele, să încercăm să fim mai buni, mai generoşi, să dăruim din ceea ce avem şi celor năpăstuiţi de soartă; să dăruim un colăcel, un ou roşu, o vorbă bună, un zâmbet cald. Proiectul județean - “Jocurile copilăriei, între tradiție și modernism” Concursuri, creativitate, jocuri, generozitate, voluntariat.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
DE PAȘTE, FII MAI BUN!
(Tradiții și obiceiuri românești străvechi)
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror prezență este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de alte culori (verzi, albastre, galbene).
În folclorul românesc există mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară mâncăruri tradiționale: pască, cozonac, drob, dar și alte preparate specifice diferitelor zone ale României.
În mai multe sate din Moldova, tradiția cere să ne spălăm pe față cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roșu, bogați și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii. Tot în Moldova oamenii pun dimineața un ou roșu și unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele două ouă, tot anul. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele. Un alt obicei spune că, din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună. Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de nuntă; o vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând.
În lumea tradițional românească, oamenii se pregăteau cu mult sârg atât din punct de vedere spiritual (prin post) cât și din punct de vedere lumesc, încercând să pășească curați sufletește în ziua de Paște, în biserica satului pentru slujbă și liniște sufletească.
În Săptămâna Patimilor se definitivau pregătirile. Pentru sfintele Paști totul trebuia să fie în bună rânduială, locuințele să fie îngrijite și curate. Se termina curățenia, se împristeau ouăle, se făcea pasca, se tăiau mieii. În mod tradițional, până înainte de joia mare, bărbații lucrau munca câmpului. Odată cu joia mare, începeau și lucrările de pe lângă casa. Se tăiau mieii sau după caz purceii, se mătura curtea și strada din fața casei și se pregăteau hainele de sărbătoare.
În Transilvania și Banat se credea că în Joia Mare n-ai voie să dormi ziua. Cel care va dormi va fi „puturos, leneș și netrebnic” tot anul. Tot omul avea pentru ziua de Paște cel puțin o piesă de îmbracaminte nouă.
Tot în vinerea mare, se ține post negru, nu se mănâncă, nu se bea și nu se lucrează nimic, obiceiuri transmise din generații în generații cu pioșenie și credință.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Publicat în 23. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
DE PAȘTE, FII MAI BUN!
(Tradiții și obiceiuri românești străvechi)
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror prezență este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de alte culori (verzi, albastre, galbene).
În folclorul românesc există mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară mâncăruri tradiționale: pască, cozonac, drob, dar și alte preparate specifice diferitelor zone ale României.
În mai multe sate din Moldova, tradiția cere să ne spălăm pe față cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roșu, bogați și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii. Tot în Moldova oamenii pun dimineața un ou roșu și unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele două ouă, tot anul. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele. Un alt obicei spune că, din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună. Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de nuntă; o vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând.
În lumea tradițional românească, oamenii se pregăteau cu mult sârg atât din punct de vedere spiritual (prin post) cât și din punct de vedere lumesc, încercând să pășească curați sufletește în ziua de Paște, în biserica satului pentru slujbă și liniște sufletească.
În Săptămâna Patimilor se definitivau pregătirile. Pentru sfintele Paști totul trebuia să fie în bună rânduială, locuințele să fie îngrijite și curate. Se termina curățenia, se împristeau ouăle, se făcea pasca, se tăiau mieii. În mod tradițional, până înainte de joia mare, bărbații lucrau munca câmpului. Odată cu joia mare, începeau și lucrările de pe lângă casa. Se tăiau mieii sau după caz purceii, se mătura curtea și strada din fața casei și se pregăteau hainele de sărbătoare.
În Transilvania și Banat se credea că în Joia Mare n-ai voie să dormi ziua. Cel care va dormi va fi „puturos, leneș și netrebnic” tot anul. Tot omul avea pentru ziua de Paște cel puțin o piesă de îmbracaminte nouă.
Tot în vinerea mare, se ține post negru, nu se mănâncă, nu se bea și nu se lucrează nimic, obiceiuri transmise din generații în generații cu pioșenie și credință.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
DE PAȘTE, FII MAI BUN!
(Tradiții și obiceiuri românești străvechi)
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror prezență este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de alte culori (verzi, albastre, galbene).
În folclorul românesc există mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară mâncăruri tradiționale: pască, cozonac, drob, dar și alte preparate specifice diferitelor zone ale României.
În mai multe sate din Moldova, tradiția cere să ne spălăm pe față cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roșu, bogați și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii. Tot în Moldova oamenii pun dimineața un ou roșu și unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele două ouă, tot anul. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele. Un alt obicei spune că, din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună. Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de nuntă; o vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând.
În lumea tradițional românească, oamenii se pregăteau cu mult sârg atât din punct de vedere spiritual (prin post) cât și din punct de vedere lumesc, încercând să pășească curați sufletește în ziua de Paște, în biserica satului pentru slujbă și liniște sufletească.
În Săptămâna Patimilor se definitivau pregătirile. Pentru sfintele Paști totul trebuia să fie în bună rânduială, locuințele să fie îngrijite și curate. Se termina curățenia, se împristeau ouăle, se făcea pasca, se tăiau mieii. În mod tradițional, până înainte de joia mare, bărbații lucrau munca câmpului. Odată cu joia mare, începeau și lucrările de pe lângă casa. Se tăiau mieii sau după caz purceii, se mătura curtea și strada din fața casei și se pregăteau hainele de sărbătoare.
În Transilvania și Banat se credea că în Joia Mare n-ai voie să dormi ziua. Cel care va dormi va fi „puturos, leneș și netrebnic” tot anul. Tot omul avea pentru ziua de Paște cel puțin o piesă de îmbracaminte nouă.
Tot în vinerea mare, se ține post negru, nu se mănâncă, nu se bea și nu se lucrează nimic, obiceiuri transmise din generații în generații cu pioșenie și credință.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Publicat în 23. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
DE PAȘTE, FII MAI BUN!
(Tradiții și obiceiuri românești străvechi)
Cel mai răspândit obicei creștin de Paști este vopsirea de ouă roșii, a căror prezență este obligatorie pe masa de Paști, deși în prezent se vopsesc ouă și de alte culori (verzi, albastre, galbene).
În folclorul românesc există mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouă de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară mâncăruri tradiționale: pască, cozonac, drob, dar și alte preparate specifice diferitelor zone ale României.
În mai multe sate din Moldova, tradiția cere să ne spălăm pe față cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roșu, bogați și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii. Tot în Moldova oamenii pun dimineața un ou roșu și unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele două ouă, tot anul. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele. Un alt obicei spune că, din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună. Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de nuntă; o vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând.
În lumea tradițional românească, oamenii se pregăteau cu mult sârg atât din punct de vedere spiritual (prin post) cât și din punct de vedere lumesc, încercând să pășească curați sufletește în ziua de Paște, în biserica satului pentru slujbă și liniște sufletească.
În Săptămâna Patimilor se definitivau pregătirile. Pentru sfintele Paști totul trebuia să fie în bună rânduială, locuințele să fie îngrijite și curate. Se termina curățenia, se împristeau ouăle, se făcea pasca, se tăiau mieii. În mod tradițional, până înainte de joia mare, bărbații lucrau munca câmpului. Odată cu joia mare, începeau și lucrările de pe lângă casa. Se tăiau mieii sau după caz purceii, se mătura curtea și strada din fața casei și se pregăteau hainele de sărbătoare.
În Transilvania și Banat se credea că în Joia Mare n-ai voie să dormi ziua. Cel care va dormi va fi „puturos, leneș și netrebnic” tot anul. Tot omul avea pentru ziua de Paște cel puțin o piesă de îmbracaminte nouă.
Tot în vinerea mare, se ține post negru, nu se mănâncă, nu se bea și nu se lucrează nimic, obiceiuri transmise din generații în generații cu pioșenie și credință.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Despre obiceiuri…la mine în satul natal, se spune, că atunci când pleci dimineaţa la biserică în ziua de Paşte, să iei cu tine ouă, frumos vopsite în joia mare neapărat, pentru a ciocni la întoarcere cu prietenii, neamurile sau vecinii. Apoi, dacă ʺi-a fost lezată integritateaʺ, îl şi poţi consuma (primul ou consumat în zi de Paşte), iar ulterior îţi mai poţi încerca norocul...
Să aprinzi o lumânare în amintirea celor dragi plecaţi departe, printre stele, stă în tradiţia românului, oriunde s-ar afla, în sfânta zi de Paşte, când tot omu-i mai bun, mai generos, curat sufleteşte, încărcat cu emoţie şi generozitate. De aceea, la ieșirea din biserică, mergi să aprinzi lumânări la mormintele celor plecați dintre noi.
Tot tradiţia străveche ne aminteşte că trebuie să ţinem post, să ne împărtăşim şi să ne spovedim înainte de Paşte, căci, astfel vom putea fi curaţi şi la trup şi la suflet.
În satul meu natal, în ziua de Paște se împart colăcei, prăjituri, carne de miel, brânză, ouă roșii, cozonac și vin, vecinilor, dar și rudelor.
Pe când eram copilă, în după-amiaza zilei de Paști, se mergea la “horă”, de fapt o petrecere cu muzicanți pe terenul satului (de fotbal, alergare de rezistență etc.), unde se întâlneau sătenii cu mic cu mare să joace, să ciocnească un ou roșu sau să se revadă cu neamurile sau prietenii veniți în sat o dată-n an de prin toate colțurile țării.]]>
Publicat în 23. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Despre obiceiuri…la mine în satul natal, se spune, că atunci când pleci dimineaţa la biserică în ziua de Paşte, să iei cu tine ouă, frumos vopsite în joia mare neapărat, pentru a ciocni la întoarcere cu prietenii, neamurile sau vecinii. Apoi, dacă ʺi-a fost lezată integritateaʺ, îl şi poţi consuma (primul ou consumat în zi de Paşte), iar ulterior îţi mai poţi încerca norocul...
Să aprinzi o lumânare în amintirea celor dragi plecaţi departe, printre stele, stă în tradiţia românului, oriunde s-ar afla, în sfânta zi de Paşte, când tot omu-i mai bun, mai generos, curat sufleteşte, încărcat cu emoţie şi generozitate. De aceea, la ieșirea din biserică, mergi să aprinzi lumânări la mormintele celor plecați dintre noi.
Tot tradiţia străveche ne aminteşte că trebuie să ţinem post, să ne împărtăşim şi să ne spovedim înainte de Paşte, căci, astfel vom putea fi curaţi şi la trup şi la suflet.
În satul meu natal, în ziua de Paște se împart colăcei, prăjituri, carne de miel, brânză, ouă roșii, cozonac și vin, vecinilor, dar și rudelor.
Pe când eram copilă, în după-amiaza zilei de Paști, se mergea la “horă”, de fapt o petrecere cu muzicanți pe terenul satului (de fotbal, alergare de rezistență etc.), unde se întâlneau sătenii cu mic cu mare să joace, să ciocnească un ou roșu sau să se revadă cu neamurile sau prietenii veniți în sat o dată-n an de prin toate colțurile țării.
]]>
Despre obiceiuri…la mine în satul natal, se spune, că atunci când pleci dimineaţa la biserică în ziua de Paşte, să iei cu tine ouă, frumos vopsite în joia mare neapărat, pentru a ciocni la întoarcere cu prietenii, neamurile sau vecinii. Apoi, dacă ʺi-a fost lezată integritateaʺ, îl şi poţi consuma (primul ou consumat în zi de Paşte), iar ulterior îţi mai poţi încerca norocul...
Să aprinzi o lumânare în amintirea celor dragi plecaţi departe, printre stele, stă în tradiţia românului, oriunde s-ar afla, în sfânta zi de Paşte, când tot omu-i mai bun, mai generos, curat sufleteşte, încărcat cu emoţie şi generozitate. De aceea, la ieșirea din biserică, mergi să aprinzi lumânări la mormintele celor plecați dintre noi.
Tot tradiţia străveche ne aminteşte că trebuie să ţinem post, să ne împărtăşim şi să ne spovedim înainte de Paşte, căci, astfel vom putea fi curaţi şi la trup şi la suflet.
În satul meu natal, în ziua de Paște se împart colăcei, prăjituri, carne de miel, brânză, ouă roșii, cozonac și vin, vecinilor, dar și rudelor.
Pe când eram copilă, în după-amiaza zilei de Paști, se mergea la “horă”, de fapt o petrecere cu muzicanți pe terenul satului (de fotbal, alergare de rezistență etc.), unde se întâlneau sătenii cu mic cu mare să joace, să ciocnească un ou roșu sau să se revadă cu neamurile sau prietenii veniți în sat o dată-n an de prin toate colțurile țării.]]>
Publicat în 23. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Despre obiceiuri…la mine în satul natal, se spune, că atunci când pleci dimineaţa la biserică în ziua de Paşte, să iei cu tine ouă, frumos vopsite în joia mare neapărat, pentru a ciocni la întoarcere cu prietenii, neamurile sau vecinii. Apoi, dacă ʺi-a fost lezată integritateaʺ, îl şi poţi consuma (primul ou consumat în zi de Paşte), iar ulterior îţi mai poţi încerca norocul...
Să aprinzi o lumânare în amintirea celor dragi plecaţi departe, printre stele, stă în tradiţia românului, oriunde s-ar afla, în sfânta zi de Paşte, când tot omu-i mai bun, mai generos, curat sufleteşte, încărcat cu emoţie şi generozitate. De aceea, la ieșirea din biserică, mergi să aprinzi lumânări la mormintele celor plecați dintre noi.
Tot tradiţia străveche ne aminteşte că trebuie să ţinem post, să ne împărtăşim şi să ne spovedim înainte de Paşte, căci, astfel vom putea fi curaţi şi la trup şi la suflet.
În satul meu natal, în ziua de Paște se împart colăcei, prăjituri, carne de miel, brânză, ouă roșii, cozonac și vin, vecinilor, dar și rudelor.
Pe când eram copilă, în după-amiaza zilei de Paști, se mergea la “horă”, de fapt o petrecere cu muzicanți pe terenul satului (de fotbal, alergare de rezistență etc.), unde se întâlneau sătenii cu mic cu mare să joace, să ciocnească un ou roșu sau să se revadă cu neamurile sau prietenii veniți în sat o dată-n an de prin toate colțurile țării.
]]>
Sărbătoarea Pascală este probabil cea mai mare sărbătoare creștină. Din punct de vedere religios, ea semnifică învierea Domnului Iisus din morți. Deoarece coincide cu primăvara este o sărbătoare mult așteptată, după lunga iarnă.
Ziua de Paște este tot timpul duminica, iar luni și marți este ziua a doua, respectiv a treia zi de Paște. Săptămâna de după Paște o numim „săptămâna Paștelui” sau „săptămâna luminată”. Luminată, deoarece înviind din morți, Iisus Hristos a luminat lumea. Săptămâna de dinaintea Paștelui se numește Săptămâna Patimilor. Pentru noi, românii, Paștele este o sărbătoare foarte importantă, aducând cu ea speranța renașterii naturii, odată cu învierea lui Hristos.
Poate de aceea, în preajma unei asemenea importante sărbători, simțim nevoia să fim mai buni, mai generoși, melancolici, iar copiilor trebuie să le cultivăm spiritul generozității și al empatiei față de semenii lor.
Paștile / Paștele (latină pascha) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în iudaism și creștinism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în Antichitatea anterioară religiilor biblice, atingând astăzi o mare diversitate culturală, în funcție de particularitățile religiei adoptate.
Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni.
Evreii numesc Paștele (Pesah) sărbătoarea libertății sau a azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Noi, românii avem obiceiuri străvechi, păstrate din moși-strămoși, pe care le respectăm cu aceeași pioșenie ca a străbunilor noștri.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Publicat în 22. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Sărbătoarea Pascală este probabil cea mai mare sărbătoare creștină. Din punct de vedere religios, ea semnifică învierea Domnului Iisus din morți. Deoarece coincide cu primăvara este o sărbătoare mult așteptată, după lunga iarnă.
Ziua de Paște este tot timpul duminica, iar luni și marți este ziua a doua, respectiv a treia zi de Paște. Săptămâna de după Paște o numim „săptămâna Paștelui” sau „săptămâna luminată”. Luminată, deoarece înviind din morți, Iisus Hristos a luminat lumea. Săptămâna de dinaintea Paștelui se numește Săptămâna Patimilor. Pentru noi, românii, Paștele este o sărbătoare foarte importantă, aducând cu ea speranța renașterii naturii, odată cu învierea lui Hristos.
Poate de aceea, în preajma unei asemenea importante sărbători, simțim nevoia să fim mai buni, mai generoși, melancolici, iar copiilor trebuie să le cultivăm spiritul generozității și al empatiei față de semenii lor.
Paștile / Paștele (latină pascha) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în iudaism și creștinism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în Antichitatea anterioară religiilor biblice, atingând astăzi o mare diversitate culturală, în funcție de particularitățile religiei adoptate.
Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni.
Evreii numesc Paștele (Pesah) sărbătoarea libertății sau a azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Noi, românii avem obiceiuri străvechi, păstrate din moși-strămoși, pe care le respectăm cu aceeași pioșenie ca a străbunilor noștri.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Sărbătoarea Pascală este probabil cea mai mare sărbătoare creștină. Din punct de vedere religios, ea semnifică învierea Domnului Iisus din morți. Deoarece coincide cu primăvara este o sărbătoare mult așteptată, după lunga iarnă.
Ziua de Paște este tot timpul duminica, iar luni și marți este ziua a doua, respectiv a treia zi de Paște. Săptămâna de după Paște o numim „săptămâna Paștelui” sau „săptămâna luminată”. Luminată, deoarece înviind din morți, Iisus Hristos a luminat lumea. Săptămâna de dinaintea Paștelui se numește Săptămâna Patimilor. Pentru noi, românii, Paștele este o sărbătoare foarte importantă, aducând cu ea speranța renașterii naturii, odată cu învierea lui Hristos.
Poate de aceea, în preajma unei asemenea importante sărbători, simțim nevoia să fim mai buni, mai generoși, melancolici, iar copiilor trebuie să le cultivăm spiritul generozității și al empatiei față de semenii lor.
Paștile / Paștele (latină pascha) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în iudaism și creștinism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în Antichitatea anterioară religiilor biblice, atingând astăzi o mare diversitate culturală, în funcție de particularitățile religiei adoptate.
Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni.
Evreii numesc Paștele (Pesah) sărbătoarea libertății sau a azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Noi, românii avem obiceiuri străvechi, păstrate din moși-strămoși, pe care le respectăm cu aceeași pioșenie ca a străbunilor noștri.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Publicat în 22. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Sărbătoarea Pascală este probabil cea mai mare sărbătoare creștină. Din punct de vedere religios, ea semnifică învierea Domnului Iisus din morți. Deoarece coincide cu primăvara este o sărbătoare mult așteptată, după lunga iarnă.
Ziua de Paște este tot timpul duminica, iar luni și marți este ziua a doua, respectiv a treia zi de Paște. Săptămâna de după Paște o numim „săptămâna Paștelui” sau „săptămâna luminată”. Luminată, deoarece înviind din morți, Iisus Hristos a luminat lumea. Săptămâna de dinaintea Paștelui se numește Săptămâna Patimilor. Pentru noi, românii, Paștele este o sărbătoare foarte importantă, aducând cu ea speranța renașterii naturii, odată cu învierea lui Hristos.
Poate de aceea, în preajma unei asemenea importante sărbători, simțim nevoia să fim mai buni, mai generoși, melancolici, iar copiilor trebuie să le cultivăm spiritul generozității și al empatiei față de semenii lor.
Paștile / Paștele (latină pascha) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în iudaism și creștinism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în Antichitatea anterioară religiilor biblice, atingând astăzi o mare diversitate culturală, în funcție de particularitățile religiei adoptate.
Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni.
Evreii numesc Paștele (Pesah) sărbătoarea libertății sau a azimilor, sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. Noi, românii avem obiceiuri străvechi, păstrate din moși-strămoși, pe care le respectăm cu aceeași pioșenie ca a străbunilor noștri.
Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti;
2. Ileana Vasilescu, Paștele la români, Editura House of Quides, 2011.
]]>
Mă gândeam deunăzi, cum să leg titlul de mai sus cu ce scrisesem mai demult despre dimineţile unui dascăl navetist. Şi aşa mi-am adus aminte cum, odinioară, diriginta mea de şcoală generală, profesoară de limba română, făcea naveta 60 de kilometri cu trenul până la şcoala noastră.
Impropriu spus la şcoala noastră, deoarece gara se afla la trei kilometri de intrarea în sat. Nici acum
nu ştiu cum ajungea la şcoală, la timp, la pregătiri suplimentare cu toţi elevii clasei, la programe artistice pregătite la şcoală, în vacanţă la gura sobei, la serbări şi mai ales nu ştiu când şi cum ajungea acasă. Sigur ştiu că la şcoală era plină de energie, că datorită ei vorbesc corect gramatical, mai ştiu ceva română, citesc şi acum cu plăcere o carte bună şi îmi amintesc cu drag de un profesor – model, dascăl navetist aproape o viaţă.
Zi de zi, acasă, o aşteptau doi băieţi, elevi de gimnaziu pe atunci, cărora trebuia să le gătească, să le
facă prăjituri, să-i ajute la teme, poate, să le spună o vorbă bună, să-i asculte, să le îndrume paşii.
Dar doamna era ocupată cu noi, elevii ei, copii de ţărani, simpli, veseli, neastâmpăraţi, fără
televizoare, calculatoare, biciclete, „maşini mici”, enciclopedii, dicţionare şi fără prea multe „ţoale”.
Copii fără griji, puşi pe joacă, pe treabă mai puţin, cuminţi totodată, căci bătaia era ruptă din rai; copii ce apar în mintea mea în uniforme, cu respect şi teamă de profesori, cu respect şi iubire de părinţi, cu respect
pentru oamenii din sat, copii visători, zglobii, mergând voioşi la şcoală pe uliţele satului.
Şi acum mi-aduc aminte cum directorul meu de şcoală generală, la un cerc de matematică,
controlând temele şi observând cercul desenat de mine pe caiet, m-a întrebat cu ce l-am făcut. Copil prost şi făr’ de minte, eu i-am răspuns „cu compasul” şi am primit imediat replica: „Să-l duci la reparat!”
Doamne sfinte, abia mă abţineam să nu râd de-a binelea, gândindu-mă cum duc eu ceaşca mamei, ciobită de altfel, la reparat; că doar de-aia cercul meu era ca vai de el.
Ca să nu mai spun că, o altă dată, spărgându-se geamul clasei, deschis odată cu uşa, am fost luaţi la
întrebări de dom’ director. Zic întrebări, deşi era una singură. Revăd sala cu elevii în clasă şi pe domnul întrând ca o furtună, punând întrebarea – cheie:
- „Cine a spart geamul?”
Linişte de mormânt. N-am ce face şi, în loc să tac laolaltă cu ceilalţi, răspund crezându-mă interesantă: „Vântul, domnule director”… Ce s-a enervat domnul! Credeam că zburăm şi noi pe geam, după vânt, de la etaj direct la parter.
„Vântul să-l plătească”, ridică vocea dom’ director şi eu mă şi vedeam alergând după vânt să-l pun
să plătească geamul. Ce-au mai râs colegii. De mine, bineînţeles.
Frumoase amintiri… Şcoală de ţară, cu etaj, dotată cu laboratoare de chimie, de biologie, de istorie
– geografie, de română, de matematică, chiuvete în şcoală de pe atunci, terenuri de tenis de câmp, de
volei, de handbal, mese de tenis şi sală de sport cu bârnă, capră, saltele şi multe amintiri puse laolaltă în inimile noastre de copii sfioşi de ţărani sadea.
Acum, în pragul unei vacanţe de vară, lungi şi călduroase, aduc un omagiu dascălilor mei care mi-au
implantat dragostea de şcoală atât de bine, încât şi astăzi, după ani şi ani, nu o pot părăsi.
Acum, când vacanţa adie parfum de arşiţă şi gând de ducă; acum, când băierile şcolii încep a slăbi;
acum, mă gândesc că şcoala a rămas pentru mine ceea ce merita: un minunat popas de suflet.
]]>
Publicat în 10. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Mă gândeam deunăzi, cum să leg titlul de mai sus cu ce scrisesem mai demult despre dimineţile unui dascăl navetist. Şi aşa mi-am adus aminte cum, odinioară, diriginta mea de şcoală generală, profesoară de limba română, făcea naveta 60 de kilometri cu trenul până la şcoala noastră.
Impropriu spus la şcoala noastră, deoarece gara se afla la trei kilometri de intrarea în sat. Nici acum
nu ştiu cum ajungea la şcoală, la timp, la pregătiri suplimentare cu toţi elevii clasei, la programe artistice pregătite la şcoală, în vacanţă la gura sobei, la serbări şi mai ales nu ştiu când şi cum ajungea acasă. Sigur ştiu că la şcoală era plină de energie, că datorită ei vorbesc corect gramatical, mai ştiu ceva română, citesc şi acum cu plăcere o carte bună şi îmi amintesc cu drag de un profesor – model, dascăl navetist aproape o viaţă.
Zi de zi, acasă, o aşteptau doi băieţi, elevi de gimnaziu pe atunci, cărora trebuia să le gătească, să le
facă prăjituri, să-i ajute la teme, poate, să le spună o vorbă bună, să-i asculte, să le îndrume paşii.
Dar doamna era ocupată cu noi, elevii ei, copii de ţărani, simpli, veseli, neastâmpăraţi, fără
televizoare, calculatoare, biciclete, „maşini mici”, enciclopedii, dicţionare şi fără prea multe „ţoale”.
Copii fără griji, puşi pe joacă, pe treabă mai puţin, cuminţi totodată, căci bătaia era ruptă din rai; copii ce apar în mintea mea în uniforme, cu respect şi teamă de profesori, cu respect şi iubire de părinţi, cu respect
pentru oamenii din sat, copii visători, zglobii, mergând voioşi la şcoală pe uliţele satului.
Şi acum mi-aduc aminte cum directorul meu de şcoală generală, la un cerc de matematică,
controlând temele şi observând cercul desenat de mine pe caiet, m-a întrebat cu ce l-am făcut. Copil prost şi făr’ de minte, eu i-am răspuns „cu compasul” şi am primit imediat replica: „Să-l duci la reparat!”
Doamne sfinte, abia mă abţineam să nu râd de-a binelea, gândindu-mă cum duc eu ceaşca mamei, ciobită de altfel, la reparat; că doar de-aia cercul meu era ca vai de el.
Ca să nu mai spun că, o altă dată, spărgându-se geamul clasei, deschis odată cu uşa, am fost luaţi la
întrebări de dom’ director. Zic întrebări, deşi era una singură. Revăd sala cu elevii în clasă şi pe domnul întrând ca o furtună, punând întrebarea – cheie:
- „Cine a spart geamul?”
Linişte de mormânt. N-am ce face şi, în loc să tac laolaltă cu ceilalţi, răspund crezându-mă interesantă: „Vântul, domnule director”… Ce s-a enervat domnul! Credeam că zburăm şi noi pe geam, după vânt, de la etaj direct la parter.
„Vântul să-l plătească”, ridică vocea dom’ director şi eu mă şi vedeam alergând după vânt să-l pun
să plătească geamul. Ce-au mai râs colegii. De mine, bineînţeles.
Frumoase amintiri… Şcoală de ţară, cu etaj, dotată cu laboratoare de chimie, de biologie, de istorie
– geografie, de română, de matematică, chiuvete în şcoală de pe atunci, terenuri de tenis de câmp, de
volei, de handbal, mese de tenis şi sală de sport cu bârnă, capră, saltele şi multe amintiri puse laolaltă în inimile noastre de copii sfioşi de ţărani sadea.
Acum, în pragul unei vacanţe de vară, lungi şi călduroase, aduc un omagiu dascălilor mei care mi-au
implantat dragostea de şcoală atât de bine, încât şi astăzi, după ani şi ani, nu o pot părăsi.
Acum, când vacanţa adie parfum de arşiţă şi gând de ducă; acum, când băierile şcolii încep a slăbi;
acum, mă gândesc că şcoala a rămas pentru mine ceea ce merita: un minunat popas de suflet.
]]>
Mă gândeam deunăzi, cum să leg titlul de mai sus cu ce scrisesem mai demult despre dimineţile unui dascăl navetist. Şi aşa mi-am adus aminte cum, odinioară, diriginta mea de şcoală generală, profesoară de limba română, făcea naveta 60 de kilometri cu trenul până la şcoala noastră.
Impropriu spus la şcoala noastră, deoarece gara se afla la trei kilometri de intrarea în sat. Nici acum
nu ştiu cum ajungea la şcoală, la timp, la pregătiri suplimentare cu toţi elevii clasei, la programe artistice pregătite la şcoală, în vacanţă la gura sobei, la serbări şi mai ales nu ştiu când şi cum ajungea acasă. Sigur ştiu că la şcoală era plină de energie, că datorită ei vorbesc corect gramatical, mai ştiu ceva română, citesc şi acum cu plăcere o carte bună şi îmi amintesc cu drag de un profesor – model, dascăl navetist aproape o viaţă.
Zi de zi, acasă, o aşteptau doi băieţi, elevi de gimnaziu pe atunci, cărora trebuia să le gătească, să le
facă prăjituri, să-i ajute la teme, poate, să le spună o vorbă bună, să-i asculte, să le îndrume paşii.
Dar doamna era ocupată cu noi, elevii ei, copii de ţărani, simpli, veseli, neastâmpăraţi, fără
televizoare, calculatoare, biciclete, „maşini mici”, enciclopedii, dicţionare şi fără prea multe „ţoale”.
Copii fără griji, puşi pe joacă, pe treabă mai puţin, cuminţi totodată, căci bătaia era ruptă din rai; copii ce apar în mintea mea în uniforme, cu respect şi teamă de profesori, cu respect şi iubire de părinţi, cu respect
pentru oamenii din sat, copii visători, zglobii, mergând voioşi la şcoală pe uliţele satului.
Şi acum mi-aduc aminte cum directorul meu de şcoală generală, la un cerc de matematică,
controlând temele şi observând cercul desenat de mine pe caiet, m-a întrebat cu ce l-am făcut. Copil prost şi făr’ de minte, eu i-am răspuns „cu compasul” şi am primit imediat replica: „Să-l duci la reparat!”
Doamne sfinte, abia mă abţineam să nu râd de-a binelea, gândindu-mă cum duc eu ceaşca mamei, ciobită de altfel, la reparat; că doar de-aia cercul meu era ca vai de el.
Ca să nu mai spun că, o altă dată, spărgându-se geamul clasei, deschis odată cu uşa, am fost luaţi la
întrebări de dom’ director. Zic întrebări, deşi era una singură. Revăd sala cu elevii în clasă şi pe domnul întrând ca o furtună, punând întrebarea – cheie:
- „Cine a spart geamul?”
Linişte de mormânt. N-am ce face şi, în loc să tac laolaltă cu ceilalţi, răspund crezându-mă interesantă: „Vântul, domnule director”… Ce s-a enervat domnul! Credeam că zburăm şi noi pe geam, după vânt, de la etaj direct la parter.
„Vântul să-l plătească”, ridică vocea dom’ director şi eu mă şi vedeam alergând după vânt să-l pun
să plătească geamul. Ce-au mai râs colegii. De mine, bineînţeles.
Frumoase amintiri… Şcoală de ţară, cu etaj, dotată cu laboratoare de chimie, de biologie, de istorie
– geografie, de română, de matematică, chiuvete în şcoală de pe atunci, terenuri de tenis de câmp, de
volei, de handbal, mese de tenis şi sală de sport cu bârnă, capră, saltele şi multe amintiri puse laolaltă în inimile noastre de copii sfioşi de ţărani sadea.
Acum, în pragul unei vacanţe de vară, lungi şi călduroase, aduc un omagiu dascălilor mei care mi-au
implantat dragostea de şcoală atât de bine, încât şi astăzi, după ani şi ani, nu o pot părăsi.
Acum, când vacanţa adie parfum de arşiţă şi gând de ducă; acum, când băierile şcolii încep a slăbi;
acum, mă gândesc că şcoala a rămas pentru mine ceea ce merita: un minunat popas de suflet.
]]>
Publicat în 10. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Mă gândeam deunăzi, cum să leg titlul de mai sus cu ce scrisesem mai demult despre dimineţile unui dascăl navetist. Şi aşa mi-am adus aminte cum, odinioară, diriginta mea de şcoală generală, profesoară de limba română, făcea naveta 60 de kilometri cu trenul până la şcoala noastră.
Impropriu spus la şcoala noastră, deoarece gara se afla la trei kilometri de intrarea în sat. Nici acum
nu ştiu cum ajungea la şcoală, la timp, la pregătiri suplimentare cu toţi elevii clasei, la programe artistice pregătite la şcoală, în vacanţă la gura sobei, la serbări şi mai ales nu ştiu când şi cum ajungea acasă. Sigur ştiu că la şcoală era plină de energie, că datorită ei vorbesc corect gramatical, mai ştiu ceva română, citesc şi acum cu plăcere o carte bună şi îmi amintesc cu drag de un profesor – model, dascăl navetist aproape o viaţă.
Zi de zi, acasă, o aşteptau doi băieţi, elevi de gimnaziu pe atunci, cărora trebuia să le gătească, să le
facă prăjituri, să-i ajute la teme, poate, să le spună o vorbă bună, să-i asculte, să le îndrume paşii.
Dar doamna era ocupată cu noi, elevii ei, copii de ţărani, simpli, veseli, neastâmpăraţi, fără
televizoare, calculatoare, biciclete, „maşini mici”, enciclopedii, dicţionare şi fără prea multe „ţoale”.
Copii fără griji, puşi pe joacă, pe treabă mai puţin, cuminţi totodată, căci bătaia era ruptă din rai; copii ce apar în mintea mea în uniforme, cu respect şi teamă de profesori, cu respect şi iubire de părinţi, cu respect
pentru oamenii din sat, copii visători, zglobii, mergând voioşi la şcoală pe uliţele satului.
Şi acum mi-aduc aminte cum directorul meu de şcoală generală, la un cerc de matematică,
controlând temele şi observând cercul desenat de mine pe caiet, m-a întrebat cu ce l-am făcut. Copil prost şi făr’ de minte, eu i-am răspuns „cu compasul” şi am primit imediat replica: „Să-l duci la reparat!”
Doamne sfinte, abia mă abţineam să nu râd de-a binelea, gândindu-mă cum duc eu ceaşca mamei, ciobită de altfel, la reparat; că doar de-aia cercul meu era ca vai de el.
Ca să nu mai spun că, o altă dată, spărgându-se geamul clasei, deschis odată cu uşa, am fost luaţi la
întrebări de dom’ director. Zic întrebări, deşi era una singură. Revăd sala cu elevii în clasă şi pe domnul întrând ca o furtună, punând întrebarea – cheie:
- „Cine a spart geamul?”
Linişte de mormânt. N-am ce face şi, în loc să tac laolaltă cu ceilalţi, răspund crezându-mă interesantă: „Vântul, domnule director”… Ce s-a enervat domnul! Credeam că zburăm şi noi pe geam, după vânt, de la etaj direct la parter.
„Vântul să-l plătească”, ridică vocea dom’ director şi eu mă şi vedeam alergând după vânt să-l pun
să plătească geamul. Ce-au mai râs colegii. De mine, bineînţeles.
Frumoase amintiri… Şcoală de ţară, cu etaj, dotată cu laboratoare de chimie, de biologie, de istorie
– geografie, de română, de matematică, chiuvete în şcoală de pe atunci, terenuri de tenis de câmp, de
volei, de handbal, mese de tenis şi sală de sport cu bârnă, capră, saltele şi multe amintiri puse laolaltă în inimile noastre de copii sfioşi de ţărani sadea.
Acum, în pragul unei vacanţe de vară, lungi şi călduroase, aduc un omagiu dascălilor mei care mi-au
implantat dragostea de şcoală atât de bine, încât şi astăzi, după ani şi ani, nu o pot părăsi.
Acum, când vacanţa adie parfum de arşiţă şi gând de ducă; acum, când băierile şcolii încep a slăbi;
acum, mă gândesc că şcoala a rămas pentru mine ceea ce merita: un minunat popas de suflet.
]]>
Aş putea spune că acesta era “ visul” meu acum câţiva ani (vreo 9 – 10…mulţi, din păcate) când mă îndreptam spre o frumoasă vârstă, în speranţa că urmaşul (imaginar) lui Balzac va scrie “Femeia la 4o de ani” …urmând stilul literar al celebrului său predecesor.
Şi cum spuneam, predam copiilor de ţară, făceam naveta de la începuturi, de pe când îmi alăptam fetiţa dis de dimineaţă, îmi lăsam băieţelul de aproape trei ani acasă şi treceam valea din spatele casei pe jos pentru a mă duce cu autobuzul 20 kilometri, la copiii de la şcoală. Şi, Dumnezeu mi-e martor, că aveam o energie debordantă, parcă nu oboseam, cred că nu-mi păsa de vreme…sau de vremuri, nu mă durea capul, nu mă dureau picioarele şi nici nu duceam lipsă de prea multe.
Pe autobuz ne întâlneam toate colegele, ne bucura revederea, ne făceam planuri, coboram apoi în staţie şi o luam la pas până la şcoală cu chef de vorbă, zâmbete în priviri şi multă voie bună. Străbăteam două uliţe, căci până la şcoală atât aveam, fără să ne văietăm de prea multe.
Şi, culmea, ne ajungeau şi banii şi puterile, nici nu eram obosite frânte, când ajungeam acasă, nici nervoase, nici morocănoase, nici...Ce vremuri frumoase!
Poate, pentru că aveam noi vreo 20 şi ceva anişori?
Poate, pentru că nu se acumulaseră kilogramele?
Poate, pentru că ne aşteptau acasă puii noştri mici, scumpii noştri copii?
Sau poate că așternusem în gânduri prea multe vise și visuri...și “dădeam zor” să le atingem?!?
]]>
Publicat în 08. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Aş putea spune că acesta era “ visul” meu acum câţiva ani (vreo 9 – 10…mulţi, din păcate) când mă îndreptam spre o frumoasă vârstă, în speranţa că urmaşul (imaginar) lui Balzac va scrie “Femeia la 4o de ani” …urmând stilul literar al celebrului său predecesor.
Şi cum spuneam, predam copiilor de ţară, făceam naveta de la începuturi, de pe când îmi alăptam fetiţa dis de dimineaţă, îmi lăsam băieţelul de aproape trei ani acasă şi treceam valea din spatele casei pe jos pentru a mă duce cu autobuzul 20 kilometri, la copiii de la şcoală. Şi, Dumnezeu mi-e martor, că aveam o energie debordantă, parcă nu oboseam, cred că nu-mi păsa de vreme…sau de vremuri, nu mă durea capul, nu mă dureau picioarele şi nici nu duceam lipsă de prea multe.
Pe autobuz ne întâlneam toate colegele, ne bucura revederea, ne făceam planuri, coboram apoi în staţie şi o luam la pas până la şcoală cu chef de vorbă, zâmbete în priviri şi multă voie bună. Străbăteam două uliţe, căci până la şcoală atât aveam, fără să ne văietăm de prea multe.
Şi, culmea, ne ajungeau şi banii şi puterile, nici nu eram obosite frânte, când ajungeam acasă, nici nervoase, nici morocănoase, nici...Ce vremuri frumoase!
Poate, pentru că aveam noi vreo 20 şi ceva anişori?
Poate, pentru că nu se acumulaseră kilogramele?
Poate, pentru că ne aşteptau acasă puii noştri mici, scumpii noştri copii?
Sau poate că așternusem în gânduri prea multe vise și visuri...și “dădeam zor” să le atingem?!?
]]>
Aş putea spune că acesta era “ visul” meu acum câţiva ani (vreo 9 – 10…mulţi, din păcate) când mă îndreptam spre o frumoasă vârstă, în speranţa că urmaşul (imaginar) lui Balzac va scrie “Femeia la 4o de ani” …urmând stilul literar al celebrului său predecesor.
Şi cum spuneam, predam copiilor de ţară, făceam naveta de la începuturi, de pe când îmi alăptam fetiţa dis de dimineaţă, îmi lăsam băieţelul de aproape trei ani acasă şi treceam valea din spatele casei pe jos pentru a mă duce cu autobuzul 20 kilometri, la copiii de la şcoală. Şi, Dumnezeu mi-e martor, că aveam o energie debordantă, parcă nu oboseam, cred că nu-mi păsa de vreme…sau de vremuri, nu mă durea capul, nu mă dureau picioarele şi nici nu duceam lipsă de prea multe.
Pe autobuz ne întâlneam toate colegele, ne bucura revederea, ne făceam planuri, coboram apoi în staţie şi o luam la pas până la şcoală cu chef de vorbă, zâmbete în priviri şi multă voie bună. Străbăteam două uliţe, căci până la şcoală atât aveam, fără să ne văietăm de prea multe.
Şi, culmea, ne ajungeau şi banii şi puterile, nici nu eram obosite frânte, când ajungeam acasă, nici nervoase, nici morocănoase, nici...Ce vremuri frumoase!
Poate, pentru că aveam noi vreo 20 şi ceva anişori?
Poate, pentru că nu se acumulaseră kilogramele?
Poate, pentru că ne aşteptau acasă puii noştri mici, scumpii noştri copii?
Sau poate că așternusem în gânduri prea multe vise și visuri...și “dădeam zor” să le atingem?!?
]]>
Publicat în 08. 04. 2025 de Simona-Violeta Clinciu
Aş putea spune că acesta era “ visul” meu acum câţiva ani (vreo 9 – 10…mulţi, din păcate) când mă îndreptam spre o frumoasă vârstă, în speranţa că urmaşul (imaginar) lui Balzac va scrie “Femeia la 4o de ani” …urmând stilul literar al celebrului său predecesor.
Şi cum spuneam, predam copiilor de ţară, făceam naveta de la începuturi, de pe când îmi alăptam fetiţa dis de dimineaţă, îmi lăsam băieţelul de aproape trei ani acasă şi treceam valea din spatele casei pe jos pentru a mă duce cu autobuzul 20 kilometri, la copiii de la şcoală. Şi, Dumnezeu mi-e martor, că aveam o energie debordantă, parcă nu oboseam, cred că nu-mi păsa de vreme…sau de vremuri, nu mă durea capul, nu mă dureau picioarele şi nici nu duceam lipsă de prea multe.
Pe autobuz ne întâlneam toate colegele, ne bucura revederea, ne făceam planuri, coboram apoi în staţie şi o luam la pas până la şcoală cu chef de vorbă, zâmbete în priviri şi multă voie bună. Străbăteam două uliţe, căci până la şcoală atât aveam, fără să ne văietăm de prea multe.
Şi, culmea, ne ajungeau şi banii şi puterile, nici nu eram obosite frânte, când ajungeam acasă, nici nervoase, nici morocănoase, nici...Ce vremuri frumoase!
Poate, pentru că aveam noi vreo 20 şi ceva anişori?
Poate, pentru că nu se acumulaseră kilogramele?
Poate, pentru că ne aşteptau acasă puii noştri mici, scumpii noştri copii?
Sau poate că așternusem în gânduri prea multe vise și visuri...și “dădeam zor” să le atingem?!?
]]>
