Copilul meu special. Relația părinte-școală

Sănătatea, dezvoltarea fizică și psihică, precum şi educația copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei, școlii și a comunității. Familia este mediul proxim esențial și care poate influența dezvoltarea și destinul copilului prin dragoste, securitate materială, fizică, afectivă, terapie și educație. Familia trebuie să aibă un raport deschis cu școala, mai ales în cazul elevilor cu cerințe educaționale speciale (CES), existând între cele două o relație de dublă determinare. Școala constituie în primul rând un spațiu social de transmitere și de asimilare de informații, de formare de abilități, dar și de modelare de caractere și de socializare. Copilul cu CES are însușiri cognitive și socio-afective diferite de cele ale altor copii și are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție în societate și de a se bucura de un „tratament” specific din partea noastră, ca formatori de caractere.

În contextul schimbărilor sociale, se constată o diversificare a modelelor familiale, astfel: frecvența crescută a concubinajelor, familii monoparentale, organizări de tip familial, care pot duce la o alterare modelului „clasic” al familiei conjugale în ochii copilului.

Într-o eră în care toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate rămâne neafectată şi nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială. Toate aceste schimbări nu trebuie interpretate ca o criză a familiei, ci mai degrabă ca o adaptare a individuală şi instituţională la schimbările demografice, economice şi materiale care afectează societăţile în ansamblul lor.

Evoluția contemporană a familiei a condus la o mai largă deschidere faţă de mediul social, aşa încât dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari, comunitari.

Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului cu CES. Afectiv, aceasta trebuie să răspundă nevoilor copilului, pentru că numai relaţiile afective şi sentimentul de dragoste îl fac pe părinte să înţeleagă şi să intuiască starea copilului. În familie, copiii îşi satisfac nevoile primare, îşi manifestă frustrările, îşi investesc resursele emoţionale, pentru că un mediu afectiv adecvat este garanţia unei dezvoltări armonioase, în special la copiii cu nevoi speciale.

Specialiștii în psihologia familiei recomandă părinţilor copiilor cu CES un set de 10 reguli în ceea ce privește copilul:

• Să iubești copilul;
• Să protejezi copilul, să-l aperi de pericole fizice și de traume emoționale, la nevoie sacrificându-ți propriile interese;
• Să fii un bun exemplu pentru copilul tău, astfel încât el să trăiască într-un mediu cu valori sănătoase;
• Să te joci cu copilul tău;
• Să lucrezi cu copilul tău;
• Să-l îndrumi, dar să-l laşi să dobândească singur experienţa de viaţă, pentru că un copil superprotejat este un invalid social;
• Să îi arăţi limitele libertăţii umane;
• Să-l înveţi să fie ascultător şi respectuos;
• Să nu aştepţi de la copil mai mult decât poate da potrivit gradului său de maturitate, sănătate şi experienţei dobândite;
• Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintiri, serbări în familie, călătorii, vacanţe, care îi dau prilejul să cunoască lumea.

Adeseori, noi dascălii considerăm propria maturitate şi acumulare de experiență suficiente pentru a stabili modele educaționale pentru copii.

În învățământul special, copiii sunt mult mai sensibili la calităţile umane-personale ale profesorului, personalului în general, şi solicită din partea noastră mai multă creativitate, imaginaţie, calităţi de fin observator şi… multă comunicare și empatie.

Este foarte important ca procesul instructiv-educativ să fie puternic susţinut terapeutic şi cât mai individualizat, pentru că unii dintre aceşti copiii sunt adevărate diamante neşlefuite, ce au dovedit aptitudini sportive deosebite (campioni mondiali la ski; medaliaţi şi la alte discipline sportive: fotbal, tenis de masă, baschet), au performat pe diverse scene, dovedind calităţi artistice, interpretative sau au înclinaţii către artele plastice.

Cooperarea reală dintre profesor şi implicarea familiei, asigurarea unui mediu securizant şi relaxant  care să încurajeze şi să valorizeze elevul cu deficienţe, precum şi intervenția centrată pe anumite aspecte ale dezvoltării personale prin folosirea de materiale şi tehnici, cât mai eficiente şi adecvate, au dus la performanţe deosebite, chiar la depăşirea propriilor limite de către aceşti copii speciali.