De ce performanța profesională contrazice adesea performanța parentală?

Întrucât am auzit din nou în presa recentă vorbindu-se despre persoane „excepționale”, cu rezultate mai mult decât notabile pe plan profesional, dar cu valoare parentală la limita falimentului, am decis să reiterez tema omului de carieră care eșuează pe plan familial, sperând prin asta să reamintesc unora dintre noi că cel mai grandios aport pe care îl putem aduce societății de pe poziția de părinte este să ne creștem copiii în modul cel mai implicat. Sau – cu vorbele lui G. Gáspár – să îi creștem prin actul (ori metoda) prezenței conștiente. Nu mă voi adresa cazurilor de normalitate benefică, în care instructorul (directorul/ politicianul/ profesorul) de succes (sau, pur și simplu, omul comun) este în primul rând un părinte de succes.

Din fragedă copilărie (ca să parafrazez bogatul tezaur paremiologic românesc), am putut constata prezența în vecinătate a unor odrasle provenite din familii de profesori, antrenori, instructori, directori de colegii, chiar și politicieni, cu renume în comunitate, dar care au eșuat lamentabil în calitatea lor de părinți, căci copiii acestora au luat-o pe făgașul anormalității/ratării. Acest lucru a determinat periodic în propria conștiință dorința de a afla care sunt cauzele acestei neconcordanțe. Studierea acestui aspect ar putea lua nenumărate chipuri și ar putea începe fie din perspectivă psihanalitică, psihopedagogică, fie din perspectivă sociologică, etică. Întrucât în acest moment al vieții empatizez mai mult cu psihosociologia optimist-moderată a lui György Gáspár decât cu sindromul psihanalizei freudiene/ jungiene, am optat pentru filtrarea cazului prin prisma studiilor celui dintâi.

În deja celebrul său studiu Copilul invizibil, G. Gáspár face, cu o deosebită prezență de spirit, un minunat elogiu al părintelui ideal. Studiul său de caz se poate aplica în numeroase alte ipostaze din viața noastră, atâta vreme cât ne asumăm misiunea de lider sau de formator. Premisa cărții plusează ideea că cel mai relevant element de predicție în cazul dezvoltării unui copil îl constituie modul în care părintele se conectează emoțional cu ai săi copii, dar și măsura în care acesta este capabil să-și ofere o prețuire autentică. Ceea ce înseamnă că adultul acesta devine capabil să-și accepte nevoile și să empatizeze în mod prielnic cu cei mici/ tineri. Deși este vorba de stima de sine a adultului, privind invers această premisă, se poate deduce printre rânduri o primă cauză a eșecului parental al acelor persoane de succes care știu, de exemplu, să ofere întreaga implicare unor tineri sau copii străini (este și cazul unei perechi de instructori celebri pe care îi cunosc, al căror unic fiu – acum adult – a înregistrat un faliment social vădit), însă nu reușesc să ofere aceeași conexiune propriilor copii: ignorarea sau neacceptarea propriilor nevoi, fiind predispuși să le uite și pe cele ale copiilor lor, „intrând într-o cursă obsesivă pentru un rezultat anume, care în realitate nu este niciodată sub controlul nostru”. Acest „rezultat” (premii, medalii, diplome, avansări, prime etc.) alungă adeseori capacitatea de a te conecta cu proprii copii, fie pentru că investiția în copiii altora sau în proiectul profesional este mult prea mare și te răpește mult prea mult timp de acasă, fie pentru că aduce cu sine iluzia că „totul este sub control” și că posibilitatea de lua o pauză de la efortul prelungit și șansa de a petrece mai mult timp în mod eficient emoțional cu al tău copil este întotdeauna la îndemână, „se va petrece în curând, însă nu tocmai acum”.

O altă cauză posibilă este mult dezbătuta experiență a traumei. Dacă până la Freud, lumea doar intuia că traumele călătoresc prin gena umană din generație în generație și mai ales că traumele copilăriei afectează viața de adult, de la Freud încoace nimeni nu mai are vreun dubiu în această privință. În transpunerea lui G. Gáspár, această teorie îmbracă următoarea formă:
„Unele dintre traumele dobândite în trecut se pot ascunde extrem de bine în lumea noastră interioară, așa încât înaintăm în viață fără să fim conștienți de prezența lor, însă de multe ori intimitatea relației de cuplu sau a relației părinte-copil împinge aceste probleme la suprafață. Cel mai ușor observăm propriile dezechilibre emoționale în interacțiunea cu ceilalți, deoarece trauma neprocesată  are puterea de a ne influența toate domeniile vieții, ne poate transforma în părinți reci sau distanți, în adulți invazivi sau neajutorați ori în persoane ambivalente ori extrem de critice. Este cert că rănile interioare ne diminuează capacitatea de a cântări impactul atitudinii noastre, de a ne păstra umanitatea și de a fi noi înșine. Trauma ne transformă în victime și apoi în agresori.” (Gáspár 2016: 79)

Așadar, trauma neprocesată poate genera eșecul ipostazei parentale. În mediul formal de învățare, această ipoteză funcționează în egală măsură în relația profesor-elev. Astfel, acolo unde ignorarea propriilor nevoi ale adultului nu justifică degradarea/ decăderea ființei umane ajunsă în rolul părintelui sau formatorului, intervin acele experiențe negative imprimate în genă. Atunci când universul nostru interior suferă și ne amăgim crezând că nu-i cunoaștem rațiunea, avem cele mai multe șanse să ruinăm relația cu cei mici/ tineri, cu propriul copil sau cu elevul din sala de clasă.

Adeseori, formele de atașament nesigur, dorința obsesivă a părintelui de a-l transforma pe copil într-un învingător sau într-un trofeu, lipsa aprecierilor și a validării în copilărie, toate acestea denaturează propria stimă de sine a adultului viitor și alterează relația cu proprii copii. În cazurile la care am ales să fac trimitere în acest articol, toate acestea sunt surse ale posibilelor traume și cauze probabile ale eșecului parental, dar rațiune a succesului profesional. Căci cel care în copilărie a fost mereu împins să devină cel mai bun, acela va fi adultul anxios cu dorințe sau iluzii de perfecțiune, spre atingerea cărora va risca absolut orice, inclusiv conectarea emoțională cu al său copil. Sau cu cei din sala de clasă, dacă se vede ajuns în poziția formatorului/ instructorului. Fiecare ființă umană a fost proiectată pentru apartenență și conectare. În cazul părinților de carieră, nevoia de conectare (cu sinele sau cu propriul copil) scade în favoarea celei de apartenență (la comunitatea corporativă, la comunitatea olimpică etc.). Acest lucru produce efecte nu imediate și ușor reparabile, ci serioase și pe termen lung. Copiii acestor persoane se simt adesea singuri, neînțeleși, iar cel mai rău este faptul că ei pătrund inevitabil în conul de umbră generat de succesul părinților în comunitate. Succesul părinților însă nu este și succesul lor, iar comunitatea fie îi izolează, fie îi expulzează.

În cele din urmă, trebuie luat în calcul și transferul automat al hobby-ului dinspre părinte spre copil. De multe ori, ne imaginăm că dorințele, visele și pasiunile noastre sunt prin reflex sau genă transferate copiilor noștri. Lucru care adeseori nu este valabil. Cea mai puternică eroare a multor generații de părinți, îndeosebi până la Revoluție, se ascundea sub convingerea că meseria sau pasiunea lor se potrivește automat și urmașilor, iar aceștia au datoria să o aleagă la maturitate. Motiv pentru care aceștia vorbeau elogios despre meseria respectivă sau, dacă aveau prilejul, îi târau după ei la muncă ori acolo unde își puneau în aplicare hobby-ul. Deși există nenumărate cazuri în care această practică a atras cu sine transferul cu succes al pasiunii parentale pe cale filială (vezi cazul scriitorilor de succes care au crescut în familii de artiști), nu trebuie uitat faptul că există la fel de multe situații în care aceasta a adus eșecul social al tânărului. Întrucât i-au fost ignorate permanent nevoile sale reale, copilul fie începe să practice meseria părinților, dar fără urmă de plăcere, ducându-și viața într-o continuă frustrare, fie alege un domeniu cu care părinții săi nu au tangență, pentru a se diferenția și a li se opune, fie – în cazul cel mai dăunător – își pierde personalitatea și capătă probleme identitare, neștiind cum să iasă din umbra părinților. Probabil că majoritatea cunoaștem cazuri în care persoane care formează copii olimpici/ campioni/ tineri de performanță au întâmpinat dificultatea de a fi crescut copii cu abateri emoționale sau psihice generate pe parcursul copilăriei. Ca toate celelalte posibile cauze enumerate anterior, și cea din urmă conține lipsă de afectivitate/ conectivitate între părinte și copil.

În esență, acest articol nu intenționează să sancționeze, ci doar să reactiveze în noi, părinți sau profesori, dorința de implicare, de prezență conștientă în viața copiilor noștri de acasă sau de la școală. Consider că articole de această natură sunt eficiente atâta timp cât ajung periodic în presă și ne reamintesc faptul că, în fond, toți avem dorința ca lucrurile să meargă bine în lume, iar lucrul acesta nu este posibil decât prin implicare colectivă.

Referințe
Gáspár, György 2016: Copilul invizibil, Curtea Veche Publishing, București.