Despre eroare

Atitudinea față de eroare/ eșec/ greșeală este, în pedagogie, la fel de puțin tolerantă ca cea pe care o manifestăm în spațiul public, în morală. Deși un examen critic sumar ne relevă faptul că orice existență este bazată, primordial, pe erorile pe care le facem, că eroarea este o componentă definitorie pentru om, ne-am obișnuit să manifestăm față de eroare doar respingere și intoleranță. Și, dacă putem accepta faptul că în anumite condiții, în viața adultă, eroarea este inacceptabilă prin efectele sociale dezastruoase, nu același lucru îl putem spune despre eroare în școală, care ar trebui privită ca un laborator al maturității în care eroarea ar trebui și permisă și încurajată.
Articolul de mai jos, care e urmarea unei reflecții personale în marginea experienței mele ca profesor, invită, dacă vreți, la o schimbare de mentalitate în sensul unei mai mari toleranțe în școală față de eroare, față de greșeală, atitudine care poate stimula nu doar motivația elevilor pentru învățare dar și efecte mai spectaculoase care țin de creativitate, de spirit antreprenorial etc.

Mă aflu de doi ani de zile într-o poziție de mentor în proiectul ROSE, iar în această calitate am avut ocazia să reflectez mai mult la lucrurile bune din practica educațională și mai ales la lucrurile în care ne poticnim deseori.

În primul rând aș vrea să limitez puțin așteptările pe care denumirea de „mentor” le poate ridica în mintea și în sufletul dvs., pentru că, dacă acceptăm definiția mentorului ca fiind „un înțelept, un povățuitor sau un îndrumător…” atunci e clar că definiția nu mi se aplică, eu fiind departe de înțelepciune și neavând nicio virtute de povățuitor. Poate, în mică măsură să mi se aplice sensul de „îndrumător” dar nu unul care te orientează în călătoria ta ci, mai degrabă, unul care te însoțește în călătorie. Mă asociez mai mult cu noțiunea de „învățăcel” prin urmare, însoțirea dvs. este mai degrabă cu acest statut.

Acum, dacă am atenuat puțin nivelul de așteptare, cred că putem purcede la a descifra ROStul acestui proiect – ROSE – și mi se pare minunat că întâmplarea „a aranjat„ atât de fain onomastica acestui proiect (Romanian Secondary Education Project), incluzând aici, predestinal, rădăcina ROST-ului.

Un răspuns imediat, pe care îl deducem din formularul de aplicație, este „creșterea numărului de absolvenți de liceu care promovează examenul de Bacalaureat.

Un răspuns secundar, care vizează, mai degrabă, impactul acestui proiect, este de a-i ajuta pe acești omuleți, elevii de liceu, să se maturizeze, adică să își ia viața sub control, să devină stăpâni pe ei înșiși, să fie capabili să ia decizii și să își asume responsabilități. Și, examenul ăsta (BAC) devine, citit în această cheie (care e, de fapt, cheia originală), tocmai asta: un examen al maturității. Acești copii au, în momentul promovării, toate premisele (atitudini, abilitățile, cunoștințele – ASK) pentru a-și asuma responsabilitățile vieții adulte. Și prin asta înțeleg inclusiv asumarea de riscuri și greșeli.

Întâlnim adeseori persoane foarte tinere, dar și adulți, care au sindromul „bocitoarei”. Sunt, și cu siguranță aveți în minte acest profil, cei care sunt atât de înfricoșați de a asuma eșecul ca parte a ecuației personale încât resping sau atribuie eșecul exteriorității. În consecință, lasă rezolvarea acestui eșec tot exteriorității sau, ca să vorbim în termeni corporatiști, externalizează eșecul. Vinovații sunt întotdeauna „ceilalți” prin asta înțelegând fie lipsa de resurse, fie alcătuirea strâmbă a sistemului educațional sau lipsa de motivație a elevilor sub presiunea ispitelor media și a influenceri-lor etc. Din păcate, cu o asemenea înțelegere suntem în impas, lipsiți de orice perspectivă, blocați într-un vis iluzoriu, fără scăpare și fără succes.

Ori, dacă ne dorim o schimbare reală, o maturizare progresivă a societății, e clar că nu putem persista într-un context care nu încetează să ne convingă prin rezultatele lui negative și e clar că nu putem aștepta schimbarea din afară. Pentru că schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi, la nivel individual, printr-o reflecție care trebuie să devină un exercițiu cotidian.

Potrivit sociologului Max Weber, bunăstarea capitalismului a apărut dintr-un tip de comportament ce se originează în spiritul protestant și, mai precis, într-un obicei practicat cu religiozitate (înțelegând prin asta disciplină) de către fiecare membru al comunității – acela de a ține un jurnal. În acest jurnal protestanții își notau, dimineața, lucrurile pe care trebuie să le împlinească peste zi și mai notau seara, la apus, înainte de a pune capul pe pernă, reflectând asupra lucrurilor reușite, finalizate, dar mai ales asupra piedicilor care au blocat realizarea anumitor scopuri.

Această reflecție trebuie cultivată și la noi. Reflecția nu doar ca analiză ci ca o aplecare a ta însăți/ însuți către tine, către sămânța pe care ai plasat-o acolo în copilărie și pe care o urmărești cum crește. O călătorie inițiatică de tip invers, pe care o faci cu scopul de a simți creșterea in situ, punând surdină zgomotului mundan, pentru a ne maturiza în chip real și, de ce nu, pentru a deveni mai bogați (dacă nu material, măcar spiritual), căci reflecția este o hrană ce poate adăuga ceva ființei noastre, cu fiecare gând.

Cum putem face asta? Ei bine, cred că o abordare ce poate avea șanse de reușită este cultivarea interogației, a spiritului critic, acceptând eroarea sau măcar având un mai mare grad de toleranță față de ea. Și prin „toleranță” nu mă refer la „a trece cu vederea” erorile, ci a avea o atitudine mai permisivă în exprimarea erorilor, una în care să nu fi permanent în poziția „corectorului” care, cu preamărita sa cunoaștere vine să aplice „îndreptare” de o manieră dureroasă). Până la urmă, școala, laboratorul, sunt locurile cele mai dezirabile pentru acceptarea erorilor, pentru că în aceste spații consecințele erorilor nu vor fi niciodată unele catastrofale.

Îmi amintesc că, la un moment dat, am fost în asistență la o mult mai tânără colegă și observațiile făcute la această lecție au relevat o anumită orientare a cadrelor didactice pentru valorizarea „răspunsurilor corecte”. Deși pe tot parcursul lecției doi dintre elevi au fost foarte activi și au pus întrebări (unele chiar incomode), la finalul lecției domnișoara profesoară i-a apreciat doar pe cei care au dat „răspunsuri bune”, care au știut să reproducă necritic un text de manual. Deși etica privind intervențiile directe la orele asistate prevede o anumită interdicție, m-am văzut obligată să intervin și să recuperez pentru elevii curioși aprecierea pierdută de către domnișoara profesoară într-un comportament rutinier, menționând faptul că întrebarea, neliniștea cunoașterii, curiozitatea sunt, în general, mult mai fecunde în planul realității decât par să fie răspunsurile pre-fabricate.

Și, ca să evit un ocol foarte mare, revenind la proiectul ROSE, cred că ROStul acestui proiect este de a-i ajuta pe elevi „să alerge singuri”. Profesorul, asemenea unui antrenor, îi arată elevului calea și niște principii de urmat, îi călește caracterul (reziliență, rezistență la efort și la eșec) și îl încurajează să alerge, pentru că singurul lucru pe care antrenorul nu îl poate face este să alerge în locul elevului. Misiunea antrenorului relevată și în denumirea de „antrenament” este aceea de a-l pune pe elev în mișcare, în atmosfera potrivită competiției. Reușita, succesul, depind foarte mult de gradul de încurajare (empowerment) pe care antrenorul îl investește în elevul său.

Mi s-a întâmplat, bunăoară, la o oră de logică, discutând despre argumentare și despre întemeierea suficientă pentru acceptarea sau respingerea unei teze, să fiu în situația de a da credit unui elev pentru o idee la care nu mă gândisem. Încercând să îi fac pe elevi să conștientizeze importanța temeiurilor le-am pus următoarea întrebare „Ce faci dacă cineva îți spune că Luna se învârte în jurul Soarelui?” cu gândul că răspunsul e evident și îndeamnă la respingere. Surpriza a fost că cei mai mulți dintre ei au spus că „lucrul ăsta e adevărat”. Completarea mea – păi, Luna se învârte în jurul Pământului nu al Soarelui – i-a făcut pe cei mai mulți dintre elevi să răsufle ușurați, ca atunci când descoperi un adevăr ce era evident dar pe care l-ai omis din neatenție sau dintr-un impetuos al tinereții. Unul dintre elevi însă, după hăhăiala generală, își ia inima în dinți și ripostează: păi, doamna profesoară, dacă Luna se învârte în jurul Pământului și Pământul se învârte în jurul Soarelui, înseamnă, implicit, că Luna se învârte și în jurul Soarelui. Construise silogismul perfect, pe care eu nu puteam să îl ignor doar pentru a-mi menaja vanitatea de profesor, ci pe care trebuia să îl recunosc cu modestia celui care își dă seama că suntem în primul rând învățăcei și că școala este, cel mai adesea (așa cum își dorea Constantin Noica) „locul în care nu se știe cine dă și cine primește”. Totul este să avem disponibilitatea și permeabilitatea de a accepta acest lucru. Și l-am recunoscut. M-am simțit minunat făcând asta și totodată, elevul meu s-a simțit minunat.

Și, pentru că am ajuns la momentul evocării emoțiilor, trebuie să aduc aici în discuție un experiment pe care obișnuiesc să îl fac la formările cu profesorii mai tineri. De fapt, nu e chiar un experiment pentru că știu dinainte rezultatul dar, mărturisesc, nu mă pot opri să mă bucur cu fiecare re-confirmare a acestui rezultat. Despre ce este vorba?

Ei bine, le cer colegilor să își amintească ceva din școala pe care au făcut-o ei (indiferent dacă e vorba de ciclu primar, gimnaziu sau liceu). Și, ce credeți? Răspunsurile sunt aproape invariabil de tipul: „îmi amintesc de profesorul X pentru că mă făcea să mă simt minunat, mă încuraja ș.a.” sau „îmi amintesc de profesorul Y pentru că mă făcea să mă simt mizerabil. Mă jignea de fiecare dată când greșeam și era foarte exigent”. Răspunsurile lor nu evocă niciodată cunoștințe (niciunul nu rememorează ora în care a învățat teorema lui Pitagora sau alt conținut teoretic). De ce? Pentru că ceea ce rămâne după ce „ai uitat tot ce ai învățat în școală” (ca să reiau aici definiția pe care o dă Albert Einstein educației) sunt sentimentele pe care le asociem cu școala, cele care ne-au ajutat sau, dimpotrivă, ne-au frânat în a ne atinge propriul potențial. Întrebarea mea, la finalul acestui moment revelatoriu, este: de ce credeți că elevii noștri își vor aminti altceva despre școală decât ce ne amintim noi? Și, când pun această întrebare nu înseamnă că reduc importanța cunoștințelor în ecuația personală, ba dimpotrivă, susțin întotdeauna faptul că gândirea, ca proces, are sens doar dacă poate ronțăi cu dinții ei materia oferită de memorie – cunoștințele. Numai că, aceste cunoștințe nu sunt date neapărat de profesor (iar în zilele noastre acest lucru este cu atât mai evident prin multitudinea de resurse puse la dispoziție de tehnologie), cele mai multe sunt descoperite de fiecare individ într-un demers personal, pe care noi, ca profesori, putem doar să îl stârnim. Profesorul oferă doar „starea de spirit” necesară pentru ca elevul să își dorească să cunoască mai multe, iar această stare de spirit este inclusiv aceea de a accepta eșecul ca pe o condiție a reușitei.

Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. …Stări de spirit, asta trebuie dat altora… (C. Noica)

M-am gândit de multe ori de ce anumite popoare au mai mult curaj în a-și exprima opinia, chiar dacă aceasta este deseori greșită. Iar explicația, cred că ține de întemeierea pe care o atribuie eșecului fiecare dintre nații. Atunci când temeiurile sunt unele obiective, raționale, într-o ordine științifică, eșecul este mult mai ușor acceptat. În ordinea acestei înțelegeri Edison spunea despre cele 99 de eșecuri trăite în procesul de obținere a becului electric „am descoperit 99 de moduri în care becul nu se aprinde”, pentru că, de fapt, fiecare dintre cele 99 de încercări a constituit o lecție, care a mai adăugat ceva la procesul cunoașterii și al devenirii. Atunci când temeiurile sunt mai degrabă unele morale, eșecul este tot mai greu de trecut, eșecul este „o rușine”, iar dacă ai o nereușită „te faci de râs”…Recunoașteți aici multe dintre expresiile pe care le folosesc elevii noștri pentru a-și justifica lipsa de reacție, întrebările pe care și le pun doar „în barbă” și pe care nu au curaj să le rostească cu voce tare, timiditatea. Și, în atari condiții, nici nu îi putem învinovăți pentru asta, pentru că un individ care a fost crescut într-un mediu care păcătuiește prin consecințe, nu își va asuma niciodată riscul de a fi stigmatizat.