Disciplina pozitivă – o provocare a profesorului modern

Acest articol aduce în prim-plan relaţionarea profesor-elev şi îşi propune să aducă unele soluţii la problemele de disciplină ce por apărea în timpul orelor. O abordare diferită faţă de cea tradiţională ar fi utilizarea disciplinei, cu accent pe înţelegerea comportamentului elevului, în primul rând (de ce acesta abordează o astfel de atitudine în mod repetat, în timpul orelor) şi mai apoi, în funcţie de particularităţile pe care fiecare le afişează, se vor stabili paşii care ar trebui urmaţi în vederea ameliorării situaţiei. Sunt identificate patru tipare comportamentale ale elevilor (conform psihiatrului şi educatorului austriac Rudolf Dreikurs) şi se propun soluţii pentru fiecare caz. Disciplina pozitivă este dificil de aplicat, ea necesită răbdare, perseverenţă şi o bună cunoaştere a personalităţii elevului cu care se lucrează, însă este o modalitate potrivită de lucru cu elevii în cadrul învăţământului actual.

Motto: „Oamenii fac bine când se simt bine”

Relaţia profesor-elev este mobilul care face întreaga structură şcolară să funcţioneze. Profesorul modern întâmpină o serie de provocări zi de zi, la clasă, iar metodele de abordare a situaţiilor apărute sunt cele mai diverse, particularizate în funcţie de elev, de familia din care provine (uneori, colaborarea cu familia se dovedeşte a fi dificilă dar, alteori, părinţii sunt persoanele cele mai importante care au, într-adevăr, un rol major în îmbunătăţirea situaţiei şcolare şi comportamentale a elevului), în funcţie de colectivul din care şcolarul face parte sau în funcţie de anturajul acestuia şi de alte elemente care îl influenţează în mod constant pe parcursul dezvoltării sale.

Fiecare situaţie întâlnită la clasă este diferită în felul său, aceeaşi „reţetă” neputând fi aplicată de două ori, cu exact aceleaşi rezultate. Totul variază în funcţie de numeroşi factori, iar profesorul trebuie să îşi formeze, de acum, această abilitate de a empatiza cu tot ceea ce se întâmplă, pentru a alege cele mai bune soluţii şi a acţiona prompt, însă, fie cu fineţe, fie cu fermitate. Profesorul, dar, mai ales, profesorul-diriginte îndeplineşte, simultan, mai multe roluri: de consilier pentru părinţi, sfătuitor şi prieten al elevului, îndrumător al celorlalţi profesori de la clasă pentru a îmbunătăţi situaţiile dificile apărute în timpul orelor de curs, un bun comnicator cu conducerea şcolii, pentru ca măsurile cele mai potrivite să fie aplicate dar şi pentru a se menţine un echilibru în deciziile luate de fiecare persoană implicată.

Conform psihiatrului şi educatorului austriac Rudolf Dreikurs există patru tipologii de elevi (care adoptă patru scopuri neadecvate ca raţiuni fundamentale pentru comportamentul neadecvat) de care profesorul trebuie să ţină cont atunci când doreşte să disciplineze o clasă – de fapt, nu este vorba despre clasa în sine, ci despre un anumit număr de elevi, cu personalităţi asemănătoare sau chiar diferite, a căror prezenţă în sala de clasă necesită o mai mare atenţie din partea profesorului pentru ca procesul instructiv-educativ să decurgă în limite optime şi la un nivel plăcut pentru elevii care chiar vor să înveţe în timpul orei de curs.

Aşadar, o primă tipologie de elev este reprezentată de cei care doresc atenţie, iar atunci ei încep să se comporte neadecvat, pentru că observă că acest lucru atrage atenţia profesorului, care se opreşte de nenumărate ori din timpul lecţiei pentru a-i face observaţie, pentru a vorbi cu el şi pentru a-i acorda mai multă atenţie decât celorlalţi elevi. În acest caz, profesorul poate deveni iritat, colegii de clasă sunt nemulţumiţi de parcursul lecţiei, iar informaţiile cu care se lucrează nu mai au continuitate şi substanţă pentru a fi urmările şi pentru a trezi interes.

Văzând că a reuşit să producă astfel de efecte şi că atenţia este toată îndreptată asupra lui, un astfel de elev va continua să exercite un astfel de comportament, pentru că aşa el îşi îndeplineşte scopul: toate privirile sunt îndreptate mai mereu asupra lui şi i se comunică în permanenţă ceva (de obicei reproşuri, atragerea atenţiei sau chiar jigniri şi nemulţumiri din partea colegilor). Astfel, situaţia se degradează şi mai mult. Sentimentele trezite în sufletul elevului de aceste reacţii ale celor din jur, fie îl fac să se simtă mai important, astfel că el va continua acest comportament, fiind din ce în ce mai mulţumit că tensiunea din clasă se ridică pe măsură ce trece timpul, iar lui nu i se întâmplă nimic, aşa că poate continua la nesfârşit… sabotarea lecţiilor, fie îi trezesc sentimente de tristeţe, nemulţumire, impresia că „nu este bun de nimic”, deşi tot ce vrea el este atenţie…

O astfel de situaţie pare fără ieşire, astfel că ea declanşează un proces (care poate fi îndelungat) în care este implicată multă energie din partea profesorului-diriginte, din partea profesorilor care predau la clasă şi ale căror ore sunt permanent deranjate de astfel de comportament(e), din partea părinţilor sau tutorilor (dacă aceştia doresc să se implice). În multe dintre cazuri, elevul are acelaşi comportament şi acasă, dorind să atragă atenţia şi acolo. Părintele, suprasolicitat şi epuizat şi el de nenumăratele episoade ale copilului, ştie situaţia şi ridică din umeri. Astfel încât profesorul trebuie să devină un susţinător şi un îndrumător şi al părintelui.

Însă nici profesorul nu este pe deplin edificat cu privire la ceea ce se întâmplă. Îl ajută cursurile de formare în acest domeniu, dacă a participat  şi dacă au fost organizate în plen, pentru oricine doreşte să participe, nu doar pentru un grup restrâns de persoane, ceea ce ar limita răpândirea compeltă a informaţiilor în teritoriu. Dacă în şcoală este un consilier şcolar ale cărui activităţi, într-adevăr, produc schimbări vizibile (fie ele şi pe termen mai lung), va ajuta enorm. Însă dacă nu, situaţia devine complicată şi aproape fără ieşire.

Câteva soluţii propuse de specialişti sunt discuţiile în particular cu elevul (nu în timpul orei de curs, pentru că atunci el se va simţi din nou în centrul atenţiei, şi am ajuns de unde am plecat) în care el să fie lăsat să îşi comunice mesajele, sentimentele, să fie ascultat, chiar să şi desfăşoare o activitate plăcută împreună cu profesorul (urmărirea unui filmuleţ cu mesaj educaţional potrivit situaţiei, desenarea sau completarea unei planşe tematice folosind anumite nuanţe sau cu diferite mesaje, jucarea unui joc educaţional cu cifre sau cu litere, în funcţie de înclinaţiile elevului), ceea ce va aduce o apropiere între ei, iar căile de comunicare se deschid şi mai mult. Mai apoi, în timpul orelor, profesorul, ştiind nevoia elevului, îi va acorda implicit mai multă atenţie (fără ca elevul să ceară atenţia, din nou, într-un mod nepotrivit, aşa cum ştie el, de multe ori, fără să fie conştient de urmările comportamentului său şi de impactul produs de acţiunile repetate, zi de zi, ale lui). Profesorul îl va numi coordonatorul grupului, altă dată îi va oferi diferite roluri şi îşi va menţine atenţia focalizată pe el, îl poate ruga să îşi ajute colegii în anumite activităţi, să fie cel care iniţiază subiecte sau se vor dezvolta idei plecând de la ceea ce elevul sugerează: Bravo! Este foarte bună ideea ta! Cine mai vrea să adauge informaţii la ceea ce a spus colegul nostru?. Astfel, el va fi şi încurajat, se va simţi integrat, important şi util în cadrul colectivului. Momentele de indisciplină vor fi tratate cu blândeţe şi fermitate. Nu i se va face imediat observaţie (acest lucru ducând la redeschiderea cercului vicios), ci va fi solicitat să întreprindă o activitate. O simplă privire sau mână pusă pe umăr, îl va face să se simtă mai apropiat de profesor. Se ignoră comportamentul, dar nu şi persoana. Dacă, însă,  elevul este prezent la oră, însă refuză să desfăşoare activităţile propuse şi nici nu propune o activitate pe care el doreşte să o facă, dacă el îşi meţine acelaşi comportament chiar şi după o mai lungă perioadă de timp în care s-au întreprins acţiuni de rezolvare a situaţiei, vor fi necesare, pe lângă discuţii şi activităţi în particular, sancţiuni şi măsuri mai ferme.

O a doua tipologie comportamentală a elevului care încearcă să îşi obţină apartenenţa şi însemnătatea include elevul care nu are nevoie de atenţie, ci de putere. Se asemănă cu primul caz, însă există şi câteva particularităţi. Acest tip de elev vrea să ajute, să se implice, să coordoneze însă, de multe ori, întâmpină atitudinea dezaprobatoare a profesorului. Îl loc să fie lăsat să ajute, să dea indicaţii, să coordoneze el, din contra: i se spune ce să facă şi ce să nu facă, astfel că el îşi simte îngrădită libertatea. De aici, cele mai frecvente reacţii ale unui astfel de elev sunt furia, nemulţumirea, distanţarea, dezinteresul, indisciplina, frustrarea, simţindu-se provocat, neimportant, folosit, ameninţat şi sfidat. Şi iată cum începe un nou ciclu de comportament nedorit. Nici profesorul nu este conştient de adevăratele nevoi ale elevului, însă este posibil ca nici elevul să nu se înţeleagă pe el însuşi foarte bine, astfel încât să determine cauza unui asemenea comportament. Pe termen lung, comportamentul profesorului îi va produce frustrare elevului, iar mai apoi, şi elevul, în timp, îi va produce sentimente de frustrare profesorului.

Din nou, discuţiile şi activităţile în particular sunt indicate, iar în timpul orelor, la fel ca elevului ce necesită atenţie, şi elevului ce necesită putere trebuie să i se dea sarcini particularizate, să i se acorde atenţie, să aibă posibilitatea de a-i ajuta şi îndruma pe colegi, să fie încurajat permanent pentru ceea ce face şi pentru un oricât de mic progres, atât la învăţătură, cât şi la disciplină. Profesorul îi poate cere el însuşi ajutorul în anumite sarcini, profesorul poate recunoaşte că strategia abordată până acum poate că nu a fost cea mai potrivită, dar el însuşi este deschis spre colaborare şi cooperare, astfel încât are nevoie, la rândul lui, de ajutorul şi cooperarea elevului pentru ca orele de curs să fie plăcute pentru toată lumea: şi pentru profesor, şi pentru elev, şi pentru elevul ce îşi doreşte atenţie, şi pentru cel care îşi doreşte putere… Din nou, blândeţea trebuie combinată cu fermitatea: profesorul va încerca să răspundă nevoilor elevului dar, în acelaşi timp, nu se va lăsa dominat şi manipulat de comportamentul unui astfel de elev.

A treia tipologie include elevul răzbunător şi agresiv care, însă, are în suflet suferinţă şi îşi doreşte validare şi înţelegere. La o primă vedere, acesta poate părea că are nevoie de atenţie sau de putere. Este violent, agitat, generează sentimente negative, iar comportamentul lui deranjează, din nou, orele de curs. Poate fi uşor confundat cu celelalte două tipologii, iar profesorul, crezând că este vorba despre aceeaşi situaţie, poate acţiona în consecinţă. Mare va fi mirarea cînd va vedea că efectele nu sunt cele aşteptate, iar de aici se produce o întreagă confuzie, neştiind cum să mai procedeze şi cum să definească situaţia. Este vorba, aşadar, de elevul care suferă în interior şi este agresiv, răzbunător în exterior. În momentul în care oamenii se simt răniţi, prima lor reacţie este să rănească din nou. El suferă, însă se simte mai bine când îi face şi pe ceilalţi să sufere sau când distruge obiectele din jurul lui. Odată ce recunoaşte comportamentul, profesorul va trebui, mai întâi, să întrerupă ciclul răzbunărilor. Astfel, elevul va vedea că urii nu trebui să îi răspunzi cu ură, dacă provoci suferinţă, celalalt poate să nu îţi provoace. Indicat ar fi să ne ocupăm de sentimentele rănite ale elevului, de ceea ce simte el în interiorul lui, să aflăm sursa suferinţei lui şi, prin acordarea atenţiei necesare, să îl încurajăm, să audă complimente, să îl implicăm în activităţi frumoase.

Ultimul tipar este cel al elevului retras care afişează un soi de inadecvare, încercând să îi demonstreze profesorului că este incapabil să aibă un comportament adecvat, fiind „clovnul clasei”. Mesajul subliminal pe care el îl transmite este: Nu renunţa la a mă aduce pe calea cea bună! Arată-mi pas cu pas, cum se face! Odată înţeleasă şi acestă tipologie, profesorul trebuie să evite critica și compătimirea, să practice lauda, încurajarea şi aprecierea. În loc să îşi focuseze atenţia pe elev, profesorul să se focuseze pe ceilalţi (eventual pe cei din primul tipar, care au nevoie de atenţie) pentru ca astfel, elevul să vadă exemple de bune practici şi să fie încurajat a le urma exemplul colegilor. Trebuie evitate sentimentele de milă sau compătimire, iar elevul îşi poate alege un tutore dintre colegii săi, care să îi ofere îndrumare la lecţii, cu care să îşi petreacă timpul şi cu care îi place să împărtăşească sentimente, idei, interese (eventual, tot din rândul celor care doresc atenţie sau putere. Se va crea astfel, o simbioză, în cel mai fericit caz).

Elevii sunt fiinţe unice, diferite. Nu trebuie trataţi ca „o clasă”, ci atenţia profesorului trebui îndreptată spre fiecare individualitate în parte, pe cât este posibil, cu atât mai mult spre cei care deranjează orele, fiecare în felul său caracteristic. Doar aşa se poate menţine echilibrul clasei, iar atitudinea pozitivă a celor implicaţi în îndrumarea elevului, disciplina pozitivă aplicată şi perseveranţa vor ameliora, în timp, situaţiile problematice.

Bibliografie:
1. Nelsen, Jane; Ed.D.; Escobar, Linda Disciplina pozitivă,  editura Playful Learning Jucării Educaţionale, Cluj Napoca, 2016;
2. Dumitriu, Constanţa, Psihologia comunicării, Alma Mater, Bacău, 2011;
3. Dumitriu, Constanţa, Pedagogie – Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculumului, ed. Alma Mater, Bacău, 2007.