Educația, factor al dezvoltării personalității. Impactul asupra preșcolarilor mici

Complexitatea psihologică a personalității și diversitatea factorilor care contribuie la formarea sa fac din structura și evoluția acesteia un proces de durată, dificil, numit personogeneză. Factorii definitorii implicați în formarea personalității umane sunt ereditatea, mediul și educația. Educația este un factor important care își pune cu siguranță o amprentă destul de mare în formarea personalității unui copil, fiind importantă în modelarea comportamentului. Spre deosebire de ontogeneză (care se referă la dezvoltarea pur biologică a organismului de la concepție la maturitate), personogeneza se concentrează pe transformarea psihologică și spirituală, fiind guvernată de trei dimensiuni majore: dimensiunea biologică, dimensiunea socială, dimensiunea psihologică și spirituală.

Educația este expresia unui demers conștient în vederea dirijării dezvoltării individului în direcția dorită, a unei modelări a omului în conformitate cu anumite finalități.(Cerghit, I.,1988).

Trecerea de la grădiniță la școală și apoi la facultate îl va ajuta pe copil sa experimenteze mai multe medii, în care cu siguranță va avea multe de asimilat și de învățat. În afară de a învăța copilul, școala mai este locul în care cel mic va începe să socializeze cu diferite persoane noi. El va învăța ce înseamnă să respecți anumite reguli, iar modul în care este tratat de către colegi și profesori va avea un impact puternic asupra lui și a dezvoltării personalității.

Educația influențează formarea  personalității prin trei moduri: în mod intenționat, organizat, sistematic, permanent (formal și nonformal) sau neintenționat, spontan, ocazional (informal).

Funcţiile educaţiei la vârstele premergătoare şcolii şi şcolarităţii mici sunt:
1. O selecţie şi transmitere de valori morale, estetice, religioase, culturale şi ştiinţifice;
2. Formarea personalităţii, ca funcţie generală a educaţiei, se regăseşte cu nuanţe specifice şi la vârstele premergătoare şcolii:
– se acţionează de la vârsta 0 la 6(7) ani în direcţia dezvoltării fizice armonioase;
– dezvoltarea intelectuală este abordată implicit şi cu nuanţe explicite în familie, grădiniţă şi şcoală;
– dezvoltarea dimensiunilor etică şi estetică ale personalităţii aflate la începuturile formării ei, îmbracă modalităţi de acţiune adecvate vârstei;
– creativitatea;
– sociabilitatea este o arie în care, până la 6(7) ani, se fac paşi „de uriaş”;
3. Formarea profesională
Dezvoltarea personalității copilului preșcolar este influențată de mai mulți factori, dintre care un rol important îl are mediul educațional.

Din perspectiva lui Jean Piaget, copilul preșcolar se află în stadiul preoperațional al dezvoltării cognitive (aproximativ 2–7 ani). În această perioadă, gândirea copilului este intuitivă și simbolică, iar jocul are un rol fundamental în dezvoltarea personalității.
Prin activități ludice și experiențe concrete, copilul își construiește cunoștințele și își dezvoltă capacitatea de relaționare cu ceilalți.

Piaget subliniază faptul ca mediul educațional influențează comportamentul copilului prin stimularea curiozității, a comunicării și a independenței. Astfel, experiențele  în grădiniță contribuie la formarea imaginii de sine și la dezvoltarea echilibrată a personalității.

Rolul și importanța jocului în formarea personalității pot fi sintetizate astfel:

• Jocul reprezintă activitatea dominantă  a copilului preșcolar.
• Prin joc, copilul descoperă lumea și își dezvoltă personalitatea.
• Jocul stimulează imaginația, creativitatea și comunicarea.
• Activitățile ludice contribuie la dezvoltarea emoțională și socială.
• Educația prin joc formează inițiativa și încrederea în sine.
• Contribuie la dezvoltarea intelectuală, morală și fizică.
• Formează deprinderi și valori sociale.

În evoluţia jocului, Piaget stabileşte existenţa a trei categorii principale de joc:

• jocul exercițiu – caracteristic perioadei senzorio-motorii (0-2 ani), este punctul de plecare al jocului ce constă în repetarea pentru plăcere a activităţii copilului, desfăşurată în scopul adaptării la mediu, constituind o asimilare a realului la EU;
• jocul simbolic – caracteristic perioadei 2-5 ani, înseamnă „apogeul jocului infantil”; ficţiunea la copil depăşeşte instinctele ajungându-se la o extensie a EU-lui. El corespunde funcţiei esenţiale pe care o îndeplineşte jocul în viaţa copilului. Acest joc transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la trebuinţele EU-lui, în timp ce imitaţia este o acomodare la modelele exterioare, iar inteligenţa este un echilibru între asimilare şi acomodare.
• jocul cu reguli – apare în stadiul preoperaţional (2-7 ani), având rol de socializare a copilului; include jocurile de construcţie ce cuprind elemente de muncă.

Tipurile de joc la preşcolari

Varietatea de jocuri specifice acestei vârste se poate grupa în câteva categorii fundamentale.

1. Jocul cu subiect şi roluri alese din viaţa cotidiană, jocuri aparţinătoare celor de creaţie dar care, la începutul perioadei sunt,  jocuri de imitaţie şi jocuri de manipulare;

2. Jocuri cu subiecte şi roluri din basme şi povestiri – jocuri dramatizare. Şi acestea sunt jocuri de creaţie, creaţia fiind mai evidentă în jocul propriu-zis decât în dramatizare unde subiectul este propus de adult. Copiii pot reconstrui subiectul, accentuând ceea ce i-a impresionat mai mult sau ceea ce le place în mod special. Astfel, dacă anumite secvenţe din „Punguţa cu doi bani” sunt de-a dreptul „uitate” nu vor renunţa deloc la repetarea pe voci şi cu tonalităţi diferite a vestitului „Cucurigu, boieri mari..!„

3. Jocul de construcţie trece de la manipularea materialului de construcţie cu eventuale încercări şi reuşite de suprapuneri, specifică la 3 ani, la realizarea unor construcţii sofisticate din cuburi, combino şi lego. Subiectele acestor construcţii pot fi propuse de adulţi sau sunt alese de copii în funcţie de interese. Prin el copiii îşi construiesc cadrul de joc necesar subiectului din jocul de creaţie: şantierul, tărâmul zmeilor, cabinetul doctorului, grădina zoologică etc. Jocurile de construcţie sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea deprinderilor manuale ale copiilor.

4. Jocul de mişcare este strâns legat de specificul vârstei, o vârstă a dinamismului, a mişcării. La vârsta preşcolară mişcările încep să fie încadrate într-un anume context care reflectă fragmente din viaţa reală, în special din viaţa „celor care nu cuvântă”.

Deosebit de răspândite sunt jocurile fără o tematică anume, jocuri cu reguli ce au ca scop exersarea unor deprinderi motrice: atmosfera de joc este realizată prin spiritul de competiţie imprimat. Din această categorie fac parte: Şotronul, Elasticul, Coarda, Cine aleargă mai repede?

5. Jocurile hazlii foarte apropiate uneori de cele de mişcare nu se confundă cu acestea, întrucât există astfel de jocuri în care mişcarea lipseşte cu desăvârşire. Ele se aseamănă şi cu jocurile didactice prin faptul că, de obicei pun în faţa celor mici o problemă de rezolvat. Au şi ele reguli iar funcţia lor dominantă este cea recreativă. Sunt deosebit de valoroase din perspectiva valenţelor formative în plan psihologic (dezvoltă atenţia, perspicacitatea, spiritul de observaţie etc.) Atmosfera de joc este creată prin cerinţa de a ghici ceva, (Jocul „Cald, rece, fierbinte”), de a rezolva o sarcină surpriză (jocul „Ghiceşte şi taci!” care educă şi stăpânirea de sine), sau competiţia.

6. Jocurile didactice sunt o categorie aparte de jocuri. Ele sunt integrate demersului educaţional explicit, sunt propuse de către adultul educator, au obiective educaţionale bine precizate şi reprezintă forma ideală prin care jocul, ca activitate fundamentală a vârstei preşcolare poate sprijini învăţarea „deghizat” dirijată, pregătind integrarea ulterioară a copilului în şcoală. În grădiniţă se realizează jocuri didactice la toate tipurile de activităţi comune (de comunicare, cu conţinut ştiinţific, matematic, de muzică, desen-pictură-modelaj) şi se regăseşte utilizat cu succes şi în contextul unor activităţi cu scop evaluativ. Ex. „Găsește locul potrivit!”, „Eu spun una, tu spui multe” (singular-plural), „Spune al cui este?” (folosirea corectă a genitivului);

Mediul educațional are un impact major asupra dezvoltării personalității preșcolarului mic. Prin activități adaptate vârstei și prin relații afective pozitive, copilul își dezvoltă competențele cognitive, emoționale și sociale necesare integrării în colectivitate și evoluției ulterioare.

Această prezentare pe scurt a jocurilor poate duce la următoarele concluzii: jocul ţine de natura copilului; îi însoţeşte şi îi sprijină major dezvoltarea personalităţii; se complică atât ca forme, conţinuturi cât ţi ca reguli pe măsură ce personalitatea copilului evoluează.

Bibliografie

Golu, P., Zlate, M., Verza, E. (1998). Psihologia copilului (învăţare-dezvoltare). Manual pentru clasa a XI-a școli normale. București: Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.
Verza, E., Verza F. E. (2000). Psihologia vârstelor. București: Editura Pro Humanitate.
MECT, Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor între 3-6/7 ani.
Jean Piaget, Psihologia copilului.