Elevul şi interpretarea comportamentului său

În orele de curs, profesorul trebuie să se adapteze la o multitudine de personalităţi, fiecare elev percepând în modul său propriu ceea ce se întâmplă la oră, având diferite grade de înţelegere şi reacţionând diferit la stimuli, cerinţe şi activităţi. Prezentul articol îşi propune să aducă în atenţia cititorului câteva exemple concrete de comportamente care, analizate în profunzime, capătă alte valenţe faţă de cele înţelese la o primă privire. Analizând în detaliu şi pătrunzând în mintea şcolarului, profesorul îl va înţelege altfel, se va putea adapta mai bine la nevoile sale şi poate chiar va reuşi, într-o anumită măsură, să îi influenţeze comportamentul şi să îl modeleze, astfel încât orele de curs să nu mai pară o corvoadă care trebuie îndurată cu stoicism zi de zi.

Comportamentele diferite ale elevilor de pe parcursul orelor, ne dovedesc, încă o dată, că fiecare este unic, fiecare are trăirile sale mai mult sau mai puţin pozitive vizavi de şcoală, de colegi şi de ceea ce trebuie să facă atât timp cât sunt la şcoală, implicaţi într-un proces care le place mai mult sau mai puţin, şi fiecare trebuie tratat în mod diferit. Însă este bine de ştiut că nu întotdeauna lucrurile sunt doar ceea ce par a fi la o primă privire superficială.

Un prim tip de comportament nepotrivit al elevului în timpul orei este acela prin care el încearcă să obţină atenţia nejustificată, discutând foarte mult cu colegii din jur, antrenându-i în activităţi ce nu ţin de subiectul orei respective, întrerupând de nenumărate ori fie profesorul (atunci când oferă explicaţii sau când  este implicat într-o activitate împreună cu elevii din clasă), fie colegii (în timp ce aceştia scriu, lucrează sau, pur şi simplu, sunt atenţi la ceea ce se discută). În acest context, profesorul sau chiar şi părintele/ tutorele acasă, în situaţii similare, se simte deranjat, iritat, neputincios, îngrijorat.

O reacţie pozitivă şi un mod de abordare potrivit ar fi acelea în care profesorul îl implică pe elev în activităţi care îl fac să se simtă important, atât în oră, cât şi după finalizarea ei, împreună cu ceilalţi colegi. Profesorul îi arată elevului că îi pasă, că îşi îndreaptă atenţia şi asupra lui, că îl observă şi îl implică nu doar atunci când comportamentul lui devine o piedică în desfăşurarea normală a orei de curs. Foarte importante sunt mesajele non-verbale, iar nu teoriile şi explicaţiile. Este important de stabilit rutine, profesorul să spună o dată, iar apoi să acţioneze. Să aloce şi să planifice timp, să discute individual cu părintele şi să menţină o legătură constantă cu acesta, să atingă fără cuvinte şi să stabilească o relaţie bazată pe comunicarea non-verbală cu elevul respectiv a cărui convingere din spatele comportamentului afişat este: „Aparţin doar când mă simt observat” (Nelsen, Jane; Ed.D.; Escobar, Linda Disciplina pozitivă,  editura Playful Learning Jucării Educaţionale, Cluj Napoca, 2016, p.15)  şi „Sunt important doar atunci când îmi acorzi atenţie” (Ibidem, p.15). .

Un alt tip de comportament asupra căruia este nevoie de o atenţie deosebită este elevul orientat spre control, care doreşte să fie şeful în clasă şi să conducă activităţile.

În acest caz profesorul (sau şi părintele, acasă, în astfel de situaţii) se va simţi provocat, subminat sau chiar ameninţat, şi prima tendeinţă este de a-l forţa pe elev să se supună regulilor clasei, şcolii şi a orei de curs. Pe de altă parte, este bine ca unui astfel de elev să i se dea şansa să ajute, să aibă opţiuni din care el singur să îşi aleagă. Din nou, acţiunea este mult mai importantă decât simpla discuţie cu elevul. Profesorul trebuie să adopte o atitudine blândă, dar fermă. Să se retragă din conflict, să se liniştească, dar să impună nişte limite împreună cu elevul, rezonabile şi clar definite. Discuţiile cu părintele/ tutorele sunt importante. Convingerea din spatele comportamentului este: „Trebuie să dovedesc că nimeni nu este şeful meu” (Ibidem, p.16) , „Nu mă poţi controla” (Ibidem, p.16) . Atâta timp cât el este forţat să se supună unor reguli, fie va adopta un comportament sfidător, fie îşi va intensifica comportamentul, fie va exercita puterea pasivă.

Un astfel de elev se simte victorios când părintele sau profesorul devine furios şi iritat, iar o atitudine potrivită ar fi cea în care elevul este lăsat să ajute şi i se oferă un număr de opţiuni.

Un al treilea tip de comportament îngrijorător pentru profesor, dar şi pentru părinte sau tutore este acela în care elevul alege răzbunarea ca metodă de a se simţi egal cu colegii, cu cel care l-a rănit, fie el părinte, colegi de clasă sau chiar profesor. Dacă i se va face observaţie sau dacă i se vor cere explicaţii, elevul va riposta, bineînţeles, va face la fel cu prima ocazie, îşi va îndrepta furia şi revolta şi spre lucrurile din jurul său, va dori să plătească cu aceeaşi monedă şi îşi poate amplifica comportamentul, alegându-şi un alt mod de a proceda, scopul fiind acelaşi: răzbunarea şi dorinţa de a face pe altul să sufere atât de mult precum a suferit sau încă suferă el. Vocea elevului din spatele comportamentului afişat este „Sufăr, recunoaşte-mi sentimentele!” (Ibidem, p.17) .

Profesorul al trebui să discute separat cu un astfel de elev, calm, într-un mediu plăcut, să îşi arate înţelegerea faţă de suferinţa lui şi să îşi exprime disponibilitatea de a-l ajuta sau de a vorbi, cel puţin, despre ceea ce îl frământă pe elev. Profesorul nu trebuie să ia în mod personal comportamentul unui astfel de elev, trebuie să evite să răspundă la rău cu rău (să evite pedeapsa şi răzbunarea), să îi arate că îi pasă, să îl asculte şi să îl încurajeze.

Exemplele din viaţa proprie sunt un alt mod de a-l face pe elev să înţeleagă că şi alţii s-au mai confruntat cu astfel de situaţii şi să observe alternative de abordare. Un ultim tip de comportament selectat, întâlnit printre elevi, este afişarea unui anumit grad de inadaptabilitate şi neimplicare. Oricât ar încerca profesorul să îl determine pe un elev să participe cât de puţin la activităţi, acesta se va retrage, sub convingerea „Nu ştiu!, „Nu pot!”, „Nu mă pricep!”, „Nu îmi place!”. În acest caz, profesorul devine disperat, neputincios, rămâne fără alternative, şi orice încercare de a sa de a-l implica pe elev în ceva rămâne sortită eşecului. Ca reacţie, profesorul sau părintele renunţă şi îl lasă pe elev să facă ce doreşte el, fără a-i mai cere sau a-l încuraja să mai facă ceva, sau face el ceea ce trebuia să fie munca elevului, sau îi oferă prea mult ajutor sau…. îşi arată descurajarea şi atât. Elevul se va retrage şi mai mult, va arăta pasivitate, nu se vor vedea îmbunătăţiri şi nu va avea niciun fel de reacţie.

Convingerea din spatele unui astfel de comportament este: „Nu cred că pot să aparţin, deci îi voi convinge pe ceilalţi să nu aibă aşteptări de la mine. Sunt neajutorat şi incapabil, nu are rost să încerci, pentru că, oricum, nu voi face nimic” (Ibidem, p.17). Profesorul, însă, nu trebuie să renunţe la elev, trebuie să îi arate că îi pasă şi să îl ajute cu paşi mici şi simpli. Sarcinile foarte uşoare sunt un mod de a-l determina pe elev să lucreze ceva simplu şi rapid, până când reuşeşte, progresiv, să desfăşoare activităţi mai complexe. Fiecare încercare şi fiecare reuşită oricât de mică trebuie încurajate, iar cuvintele pozitive trebuie mereu îndreptate spre un astfel de elev. Profesorul nu trebuie să renunţe la copil, ci să îl încurajeze continuu. Discuţiile cu părintele/ tutorele sunt, din nou, foarte importante.

Deşi, la o primă vedere, pare simplu a lucra cu elevii şi a le preda anumite noţiuni, acest act de educare este foarte complex, cere multă energie investită atât în copilul sau tânărul, ca fiinţă umană, cât şi în căutarea, selectarea, adaptarea materialului didactic şi prezentarea acestuia într-o formă cât mai atractivă, astfel încât, astfel de comportamente de retragere, de răsculare, de deţinere a controlului sau de răzbunare pentru suferinţele ce prind contur în mintea elevului din experienţa sa de zi cu zi să fie evitate, pe cât posibil.

Bibliografie:
1. Nelsen, Jane; Ed.D.; Escobar, Linda Disciplina pozitivă,  editura Playful Learning Jucării Educaţionale, Cluj Napoca, 2016;
2. Mâţă, Liliana, Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar – ghid pentru practica pedagogică, Alma Mater, Bacău, 2011;
3. Dumitriu, Constanţa, Psihologia comunicării, Alma Mater, Bacău, 2011;
4. Dumitriu, Constanţa, Pedagogie – Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculumului, ed. Alma Mater, Bacău, 2007.