Epopeea școlii românești la vreme de pandemie

Începutul anului 2020 a venit cu tăvălugul bolii și al pandemiei ce s-a rostogolit încet, încet, cuprinzând întreaga planetă. Treptat, cartiere s-au închis, apoi orașe, țări și chiar continente. Toată lumea a stat și s-a trezit pusă în fața unei situații cu care civilizația modernă contemporană nu s-a mai întâlnit. Au apărut provocări noi în toate ramurile de activitate, în toate domeniile vieții sociale și personale. Școala, ca parte esențială a societății, s-a pomenit și ea în fața unei mari provocări. Instituțiile școlare și-au închis porțile și s-a căutat continuarea învățării prin mijloace alternative, cel mai la îndemână fiind predarea-învățarea online.

În acest context, nici școala românească nu putea să scape acestui fenomen generalizat și nemaiîntâlnit până acum. A fost o provocare cu care deopotrivă elevi, profesori și părinți nu s-au mai confruntat. A fost ceva ce părea greu de înțeles și de pornit, ironic, într-o țară care se laudă cu un internet foarte rapid și cu o rată mare de penetrare a telefoniei mobile. Prin urmare, mi-am propus să fac o radiografie a ceea ce a însemnat școala online, bazându-mă în mare parte pe experiența directă de la catedră sau din fața unui laptop.

Elevii. Pentru mulți dintre elevi a fost fie o vacanță prelungită, fie o perioadă de stres și de griji. De ce? Mulți chiar își doreau să vină la școală și nu cred ca trebuie să ne ascundem după deget și trebuie să recunoaștem că există copii pentru care școala nu este doar locul unde învață în speranța unui viitor mai bun, dar este și locul unde primesc corn, lapte, un măr, adică o masă la care, probabil, altfel nici nu ar visa. Or închiderea școlii a echivalat cu privarea de aceste bunătăți.

Avem, însă, și acei elevi pentru care învățatul din fața calculatorului s-a transformat mai curând într-un prilej de distracție și de farse la adresa colegilor sau a profesorului. A fost o mică parte, dar a fost. Uneori erau farse enervante, obraznice, dar au fost și situații hilare care au destins atmosfera și chiar aș zice că au dus la o apropiere a profesorilor de elevi.

Nu trebuie să neglijăm și acei elevi care chiar s-au străduit și au reușit să învețe în această perioadă dificilă și pentru care a fost nu doar o ocazie de a ține pasul cu ceea ce prevedea programa școlară, dar și să se perfecționeze în lucrul cu programele de editat textul, de realizat prezentări sau de redactare și trimitere a unui email.

Părinții. Părinții s-au văzut puși, probabil, într-una din cele mai dificile ipostaze și aceasta pentru că o parte din rolul educatorului a fost transferat pe umerii lor, mai ales la clasele zero și întâi, unde contactul cu învățătoarea sau învățătorul este esențial. A mai fost pe urmă și grija supravegherii copilului sau a asigurării logisticii necesare în cazul în care în familie erau mai mulți frați, fiecare cu programul și orele lui. La toate acestea, în cazul multor părinți, se adaugă lipsa de alfabetizare digitală și incapacitatea de a lucra corect pe diferitele aplicații de productivitate, refuzul pur și simplu de a se deschide spre tehnologie.

Profesorii. Cred că a fost prima dată, cel puțin în istoria modernă a învățământului, când profesorii au fost puși în fața unei dileme atât de mari. Aceasta cu atât mai mult cu cât până în acest moment existau prea puține resurse educaționale digitale, cel puțin nu oficiale, și aceasta în contextul diferitelor cursuri de predare asistată pe calculator și de integrare a resurselor educaționale digitale în educație. Probabil că acum teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu s-a regăsit cel mai bine în mediul școlar: aveam cursurile, aveam documentele, dar nu aveam resursele.

În plus, mulți profesori au confundat predarea online cu televizarea propriilor lecții transmise din bucătărie sau sufragerie sau cu trimiterea prin rețelele sociale a unei poze după un document scris de mână. Or știm cu toții ca predarea online presupune un altfel de interacțiune, sincronă sau asincronă, un alt fel de tip de abordare a elevului și a materiei, un alt fel de evaluare. Însă după o mică perioadă de confuzie și cu un efort considerabil, au fost puse pe picioare diferite platforme de învățare și școala și-a reluat un curs relativ firesc, adaptat, însă, în cel mai dulce stil clasic românesc. Și în cazul profesorilor, s-a văzut slaba alfabetizare digitală, lipsa de deschidere spre nou și spre inovare.

Au fost, însă, și foarte mulți profesori care au reușit să-și organizeze clasele și să transmită elevilor un sentiment de siguranță pe care aceștia împreună cu părinții lor îl căutau mai mult ca niciodată chiar la omul școlii, aflat de data aceasta în fața unui ecran, și care s-a pomenit și cu misiunea de a ridica moralul celor izolați în casă.

Inspectoratele școlare. Ei bine, inspectoratele școlare erau pierdute în Olimpul raportărilor fel de fel si al grijii pentru cifre, statistici, tabele și alte formalități care să asigure în viziunea lor buna funcționare a activității din școli.

În fața unui asemenea tablou, ne putem întreba dacă școala online a fost bună sau nu. Categoric că nu este cea mai de dorit formă de organizare a predării, învățării și mai ales a evaluării. (Sunt convins ca aproape toți profesorii au auzit vreo bunicuță sau vreun tătic grijuliu suflând elevului răspunsul din spatele ecranului.) Categoric a avut minusurile ei, însă, având în vederea situația pandemică și socială specială în care toată lumea a intrat, cred că a fost o salvare binevenită. Cred că școala online și-a îndeplinit misiunea, iar cei implicați, după o perioadă de buimăceală firească începutului, au reușit să facă față cu brio.

A fost într-un fel un rău necesar în sensul în care a impus o anumită deschidere spre digitalizare, spre o înnoire absolut necesară, dar care nu este dusă până la capăt încă. A fost o situație care a pus pe tapet, sau pe ecran dacă vreți, neajunsurile unui sistem anchilozat în mentalitățile sale învechite. Ne-a arătat și că nu vorbele contează, ci faptele. Nu diploma de absolvire a unui curs ar trebui să primeze, ci abilitățile dobândite. Nu statisticile ar trebui să primeze, ci rezultatele concrete, abilitățile dezvoltate.

Am revenit la școală, ne-am revăzut fizic cu toții, însă acest lucru nu trebuie să ducă la eliminarea educației digitale, ci la integrarea ei în viața de zi cu zi  a elevilor căci aici este viitorul, iar acest viitor nu trebuie să ne sperie, ci să-l înțelegem ca pe un pas absolut necesar spre o dezvoltare integrată a abilităților și spre o apropiere mai mare dintre generații, spre modernizarea societății românești în ansamblul său.

De aceea, consider ca inoportună atitudinea celor care privesc cu dispreț si discreditează această formă de organizare a activității. Cu bune și cu rele, a avut meritele ei și cred că atât elevii, cât și părinții și profesorii au trecut în final cu succes acest test. Să vedem care va fi următorul.