Este sau nu este necesară studierea limbii literare?

Contemporanii au o apetență scăzută și o perspectivă mult distorsionată în ce privește studierii limbii literare. Gramatica este privită mai mult ca o abstracțiune, vocabularul elevat este considerat o absurditate, studiul literaturii este o adevărată pierdere de timp. Ce nu se înțelege este faptul că ele sunt cărămizile comunicării, cu cât vorbitorul le stăpânește mai bine, cu atât stăpânește comunicarea mai bine, și nu dezvoltă doar competențe lingvistice, ci și strategice și psihosociale. Articolul de față își propune să explice ce înseamnă competența de comunicare și cum ajută psihologic și social vorbitorul studierea limbii literare, atât materne cât și străine.

La ce-mi trebuie? Acesta este dictonul și  programul mental principal al tinerei generații și de ce nu, a lumii contemporane. Totul trebuie să aibă logică, aplicabilitate, să fie mijlocul/ metoda cea mai rapidă, cu cel mai mic consum de energie și cu maximum de eficiență. Totul trebuie să servească unui scop personal, care din egoism sau neștiință, de cele mai multe ori este confundat cu scopul maselor. Dar ce ne facem când avem un țel comun, de masă cum este comunicarea? Ne trebuie sau nu ne trebuie învățarea corectă a unei limbi? fie ea maternă sau străină?

Limba literară este o abstracțiune mai mult, un etalon, un sistem de reguli gramaticale și lexicale bine structurat și în același timp o practică a unui grup restrâns de  vorbitori. În mod natural, practic, există mai multe variațiuni ale unei limbi, chiar și ale  limbii române, ale dialectului nostru nord-dunărean. Avem impresia că vorbim la fel, dar nu este deloc așa; ne înțelegem datorită fondului pasiv, dar activ emitem fraze și discursuri în multe feluri. Varietatea este cauzată în primul rând, de accent, de muzicalitatea specifică unei zone, lucru știut de toată lumea și care nu ridică nimănui mari probleme.

Dar variantele de limbă nu se datorează chiar atât de mult accentelor și regionalismelor pe cât se crede.  Din punctul meu de vedere, factorii majori sunt: 1) generațiile, pentru că limba se modifică în timp iar bunicii nu vorbesc niciodată precum nepoții și 2) nivelul de cultură și școlaritate pe care le au diferitele grupuri sociale. Oamenii folosesc coduri diferite, iar comunicarea dintre cei care nu au aceeași proveniență poate fi dificilă
Din punct de vedere psiholingvistic, oamenii nu dau aceleași sensuri structurilor lexicale și gramaticale, nici ca indivizi și nici ca grup, iar pe lângă asta nu percep la fel nici limbajul paraverbal. Cum v-ați simți, stimați contemporani dacă cineva vi s-ar adresa cineva cu tanti sau nenea? Sigur mirați, amuzați sau jigniți. Cu puțini ani în urmă, mama unui elev de la clasa I, i s-a adresat doamnei învățătoare, colega mea, cu Tanti Viorica. Intenția persanei respective era de a-și arăta respectul autentic pentru cineva mai în vârstă și foarte important pentru comunitate, dar doamna învățătoare s-a simțit profund deranjată. Și revenind la ideea modificării limbii în timp, să nu uităm că aceste apelative erau intens folosite de  generația cu cheia de gât, și erau privite ca o normalitate, deoarece apelativele domnul și doamna erau prea sofisticate, rigide și lungi pentru copii.

Dar dacă un singur apelativ, care la urma urmei este decent, poate provoca neînțelegeri, chiar frustrări, atunci cât de greu se înțeleg oamenii care provin din medii sociale și culturale diferite atunci când transmit și recepționează contexte complexe? Care ar fi soluția? Cea pe care o resping toți în momentul de față: orele de gramatică, de lucru al vocabularului și de literatură cu toate elementele de lectură, analiză de text, parcurgere de critică literară. Sunt obositoare, pentru că forțează intelectul să se obișnuiască, să integreze și să folosească cele mai înalte niveluri ale limbii, sau ceea ce definește Cadrul european comun de referință pentru limbi  nivelurile C1 și C2. Dar studiind și folosind aceeași limbă, cu aceleași structuri, cu aceleași registre, cu același lexic avem șanse să ne înțelegem mult mai bine unii cu alții, să comunicăm.

Studierea serioasă a limbii în școli favorizează în definitiv comunicarea, pentru că se stabilește un reper comun, oamenii au o experiență comună, nu mai sunt limitați de mediul lor, folosesc același cod.

Cât privește limbile străine, mai ales engleza, se insistă foarte mult pe predarea comunicativă, care este înțeleasă greșit ca fiind o metodă, cumul de metode prin care  elevul e învățat să vorbească, sau mai bine zis să capete o oarecare fluență. Dar competența comunicativă este un proces mult mai sofisticat și complex. Conform lui Klaus Brandl, competența comunicativă cuprinde o întreagă gamă de abilități lingvistice, sociale și psihologice: cunoașterea gramaticii și a vocabularului (competența lingvistică); capacitatea de a spune lucrul potrivit într-un anumit context social (competență sociolingvistică); capacitatea de a iniția, de a contribui la și de a încheia o conversație  într-o manieră consecventă și coerentă (competență de discurs); capacitatea de a comunica eficient și de a repara problemele cauzate de întreruperile comunicării (competență strategică).

J.C. Richards definește  asemănător, dar subscrie comunicării atât discursul oral cât și scris. Astfel, vorbitorul trebuie să utilizeze limbajul pentru scopuri și funcții diferite: trebuie să se adapteze la cadru și  participanți ( adică să știe când să folosească vorbirea formală și cea informală, să diferențieze stilul scris de cel oral); trebuie să producă și să înțeleagă  corect diferite tipuri de texte ( narațiuni, rapoarte, interviuri, conversații). Nu în ultimul rând, vorbitorul trebuie să fie apt să mențină comunicarea în ciuda limitelor cunoștințelor lingvistice (prin utilizarea diferitelor tipuri de strategii). Mai pe scurt, trebuie să avem grijă ce spunem, cum spunem și cui le spunem. Aceste principii se aplică tuturor civilizațiilor și tuturor limbilor pe care dorim să le folosim, indiferent că este limba maternă sau limbă de circulație internațională, dacă vorbim acasă sau peste hotare.

În concluzie, trebuie să știm bine limba pe care o folosim pentru construirea eficace a contextelor, nu doar vocabularul ci și gramatica sunt responsabile în exprimarea  diferitelor grade de formalism și de politețe. Într-o cerere adresată cuiva, imperativul va avea alt impact decât condițional-optativul sau prezentul și nu poate fi folosit  cu  apropiații și cu cei de vârstă asemănătoare pentru că este informal. Nu e politicos să ne adresăm unui vârstnic sau unui superior cu formulări în stilul Dați-vă mai încolo, când ar fi mult mai potrivit  să folosim interogații care pun mai puțină presiune Permiteți să trec? sau Ați putea să îmi faceți puțin loc? Doresc să trec/ Sunt cam înghesuit. Problemă este că asemenea tehnici sunt stăpânite corespunzător doar de persoanele care au studiat serios la orele de limba maternă, în cazul nostru la orele de limbă română. Dacă scopul nostru este să avem o comunicare eficientă și armonioasă cu cei de lângă noi sau cu oameni diferiți, din țară sau de oriunde din lumea asta, trebuie, atunci, să stăpânim coduri verbale și paraverbale corecte, de maximă generalitate. Și astfel devine util să  învățăm limba literară.

Bibliografie
1. Brandl, Klaus (2007) Communicative Language Teaching in Action Putting Principles to Work: Pearson
2. Littlewood William. (1981). Communicative language teaching. Cambridge: Cambridge University Press.
3. Richards, Jack C, & Rodgers, Theodore S. (2001). Approaches and methods in language teaching. Cambridge: Cambridge University