Învățământul special și special integrat: Legea învățământului 1995 vs Legea învățământului 2011

Legea învățământului reprezintă un document oficial, cu putere normativă, care stabilește finalitățile, principiile organizatorice, structura și alte componente ale sistemului de învățământ. Acest articol prezintă o analiză comparativă între Legea învățământului din 1995 și Legea învățământului din 2011 în ceea ce privește învățământul special și special integrat.

Prima lege de reglementare a învățământului în țara noastră a fost Legea asupra  instrucției publice, intrată în vigoare în 1864, sub domnia lui Cuza-Vodă. Era o lege cu caracter democratic, promovând obligativitatea și gratuitatea învățămntului primar. După încercări mai puțin reușite (legea lui Take Ionescu din 1893 și cea a lui Petru Poni din 1896), pașii următori cu adevărat importanți în domeniul legislației noastre școlare au fost Legea asupra învățământului secundar și superior (1898) și Legea asupra învățământului profesional (1899), adoptate sub ministeratul lui Spiru Haret.

Învățământul din perioada interbelică a fost reglementat de Legea pentru învățământul primar al statului și învățământul primar-normal (1924) și Legea privind organizarea învățământului teoretic (1928) adoptate sub ministeriatul lui C. Angelescu. O reformă de tip socialist a învățământului s-a încercat printr-o lege adoptată în 1948, care desființa învățământul particular, apoi prin alta, introdusă în 1968, care promitea generalizarea școlii de 10 ani. Pentru a se impune așa-zisul principiu al integrării învățământului cu cercetarea și producția, în 1978 a fost adoptată Legea educației și învățământului din România. După căderea regimului totalitar, în 1995, a fost adoptată o lege cu adevărat democratică, cu unele modificări ulterioare în 1997 și 2003. Legea stabilește finalitățile școlii românești actuale, prezintă structura sistemului de conducere a învățământului și de formare a personalului didactic și precizează modalitățile de finanțare a învățământului de stat. În prezent, legea care este în vigoare este cea adoptată în 2011. Prezenta lege urmărește să asigure cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții.

În cele ce urmează, vom analiza comparativ două articole/ paragrafe, cu privire la învățământul special și special integrat din țara noastră, din legea din 1995 și legea din 2011. Legea învățământului special și special integrat a fost modificată substanțial în 2011, dar au fost și păstrate multe elemente ale ei. Articolele 42, 43, 44, 45, paragraful 1 și 2, și articolul 46 din legea din 1995 au fost păstrate în întregime. Ceea ce aduce nou legea din 2011 este articolul 48, paragraful 1 și 3, articolul 49, articolul 50, paragraful 1, 3,4, 5, articolul 51, 52, paragraful 1, 2, 3, și articolul 55. Putem spune că noua lege a educației abordează mai detaliat problema învățământului special și abordează mai profund unele topici ale sale.

O primă diferență pe care am sesizat-o a fost cu privire la durata învățământului special. Legea din 1995, art. 41, paragraful (3), spune că învățământul special primar și gimnazial este obligatoriu și are durata, după caz, de 9 sau 10 ani, iar legea din 2011 art. 49, paragraful (4), spune că durata școlarizării copiilor cu cerințe educaționale speciale poate fi mai mare decât cea precizată prin prezenta lege și se stabilește, în funcție de gradul și tipul dizabilității, prin ordin al ministerului educației, cercetării, tineretului și sportului. Această schimbare introdusă în cadrul noi legii aduce cu sine o serie de beneficii pentru cei care prezintă o deficientă sau dizabilitate, însă cel mai mult pentru cei cu deficiențe de intelect. Se știe că aceste persoane au un nivel de inteligentă neconcordant cu vârsta lor cronologică. Astfel, de multe ori elevii cu cerințe educative speciale au nevoie de un suport mai îndelungat, poate chiar de „repetarea unei clase”, pentru a-și consolida minimul de cunoștințe necesare supravițuirii lor în mediul social. Ca urmare, legea din 1995 nu părea să țină cont de acest aspect, standardizând perioada de școlarizare la 9 ani. Totodată, legea din 1995 face referire doar la învățământul special primar și gimnazial, pe când noua lege abordează întreaga perioadă de școlarizare, înclusiv nivelul liceal. Se știe că oportunitățile care li se oferă copiilor cu cerințe educative speciale a cunoscut o dezvoltare de-a lungul anilor, aceștia beneficiind de diferite oportunități de carieră oferite de școlile profesionale special pentru persoane ca ei.

O altă diferență pe care am identificat-o privește art. 41, paragraful 1 din legea din 1995, care afirmă că învățământul special se organizează de Ministerul Educației Naționale, pentru preșcolarii și elevii cu deficiențe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective și de comportament sau cu deficiențe asociate, în scopul instruirii și educării, al recuperării și integrării lor sociale, și art. 48, paragraful (1) din legea din 2011, care spune că învățământul special și special integrat, organizat pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale sau alte tipuri de cerințe educaționale, stabilite prin ordin al ministerului educației , cercetării, tineretului și sportului, se realizează pentru toate nivelurile de învățământ, diferențiat, în funcție de tipul și gradul de deficiență. Putem sesiza din nou abordarea unei sfere mult mai largi în legea din 2011, pe când în cea din 1995 se vorbește despre preșcolari și elevi, neprecizând dacă se referă la întreaga lor perioadă de școlarizare. Totuși scopul acestor două paragrafe rămâne unul comun, mai exact ambele abordează problematica integrării și recuperării elevilor cu CES, precum și cea a diferențierii procesului de învățământ în funcție de deficiența fiecăruia.

Pe lângă aceste două aspecte descrise și comparate mai sus, legea din 1995 și cea din 2011 cu privire la învățământul special și special integrat nu și-a schimbat scopul fundamental care stă la baza lui, mai exact cel de integrare și incluziune al copiilor cu CES în societate și cel de a le oferi acestora un cadru cât mai propice, chiar individualizat după caz, în vederea educării și dezvoltării lor pe toate planurile.

Dacă ar fi totuși să analizăm aspectele învățământului special și special integrat din punct de vedere al nivelurilor politicilor educaționale, nu știu în ce măsura am putea confirma parcurgerea cu succes a celor trei niveluri (declarativ, de acțiune și de implementare)  în cazul legii din 1995, însă în cazul legii din 2011 putem să afirmăm că s-au parcurs cu succes cele trei niveluri. Astfel, toate prevederile noii legi au fost implementate cu succes, aducând cu sine o serie de beneficii. Un exemplu în acest sens ar fi includerea învățământului la domiciliu și a itinerantului pentru copiii care nu au posibilitatea de deplasare din cauza unor motive medicale sau a dizabilității lor. Un alt exemplu ar fi școlarizare minorilor și a adulților din centrele de reeducare, din penitenciarele pentru minori și tineri și din penitenciarele pentru adulți, cu scopul obținerii unei calificări și reintegrării în viața cotidiană.

În concluzie, de-a lungul anilor, învățământul special și special integrat a început să beneficieze de o atenție tot mai mare din partea societății, fapt pentru care noua lege a învățământului a încercat și a reușit cu succes să abordeze acest domeniu și să aducă îmbunătățiri substanțiale care sunt de un real ajutor pentru copiii și elevi cu cerințe educative speciale.