Lecția virtuală – pledoarie pentru o altfel de abordare a literaturii fantastice

Este absolventă a Liceului Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași și a Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A absolvit masterul „Științe ale comunicării și ale limbajului”, la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău și cursurile Școlii doctorale din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (lucrarea de doctorat: „Mircea Eliade. Itinerare labirintice”).

Colegiul Național de Artă Octav Băncilă, Iași (Iaşi)

Articolul privește modul în care profesorul poate aborda diferit receptarea literaturii fantastice. Astfel, o abordare transdisciplinară, în care elevii să conecteze conținuturile specifice literaturii cu noile tehnologii, și implicit cu viața reală, reprezintă calea prin care pot fi motivați în studiul nuvelelor fantastice eliadești, ce au constituit suportul aplicării unor instrumente de lucru moderne. În primul rând, am pus în lumină avantajele și dezavantajele lecției virtuale, modul în care este eficientizat demersul educativ. Apoi, am prezentat câteva instrumente online: blog, wiki etc, utilizate în contexte informale, și care pot fi implementate cu succes în receptarea literaturii. De asemenea, am evidențiat și finalitatea transdisciplinarităţii: înţelegerea omului în totalitate. Lecţia virtuală devine în felul acesta o necesitate în receptarea literaturii, putând fi folosită cu succes pentru a transmite, activiza şi evalua informaţii, într-un mod care este foarte atractiv pentru elevii/studenții cuceriţi definitiv şi irevocabil de noile tehnologii ale informaţiei.

Receptarea nuvelei fantastice constituie un demers interesant, dar şi riscant, atât din punct de vedere literar-ştiinţific, precum şi didactico-metodic. „Riscul” ştiinţific al abordării acestui segment de literatură e dat de însăşi semantica termenului „fantastic”, de varietatea definiţiilor şi a criteriilor de analiză identificabile atât la o analiză diacronică, cât şi sincronică.

Metodologia receptării nuvelei fantastice trebuie gândită în parametrii „jocului” pe care termenii „conflict” – „fascinaţie” îl instituie în structura psiho-mentală a elevului din ciclul liceal. Este, în primul rând, conflictul dintre elevul secolului al XXI-lea şi tot ceea ce nu reprezintă o „ancoră” în preocupările sale pragmatice, iar literatura e percepută ca atare, ea constituind doar un „obiect de studiu” la care se susţine obligatoriu şi un examen la finele ciclului. Cu atât mai mult fantasticul, care redă, în esenţă, conflictul dintre două ordini ontologice contrare, dă naştere întrebării „Mai e necesar studiul textului fantastic în societatea actuală, ultracomputerizată?”. Un răspuns pozitiv, care să trezească elevului dorinţa de a pătrunde în mecanismele textului fantastic trebuie să-şi identifice argumentele în varii domenii, de la psihanaliză, până la ştiinţă: legătura subtilă dintre manifestările fantastice şi neliniştile, obsesiile psihicului uman, descoperirile ştiinţifice de ultimă oră din fizica modernă cuantică, ce a demonstrat în condiţii de laborator că doi atomi ocupă acelaşi punct, în acelaşi spaţiu şi timp, mecanism care aplicat la o altă scară explică evenimente considerate, până nu demult, imposibile.

Fascinaţia, în contextul actual, îmbracă haina virtualităţii, a noilor tehnologii, a fenomenului informatizării pe scară largă a profesiilor.

Specificul nuvelei fantastice rezidă în sprijinirea tehnicii discursive pe o retorică a ambiguităţii care necesită din partea elevilor nu doar o reacţie intelectuală, ci şi una afectivă. Luând în considerare maniera metaforică în care s-au raportat la textul narativ, în genere, şi la cel fantastic în special, Umberto Eco  şi Mariana Anton , nuvela fantastică constituie o „metaforă” în de-codarea căreia ar trebui aplicate, în vederea receptării şi interiorizării multiplelor ei valenţe, atât o analiză literară textuală, cât şi contextuală, respectiv extratextuală.

Demersurile proiectate în manieră transdisciplinară oferă o instrumentalizare mai eficientă şi mai rapidă a metodelor, a procedeelor, a mijloacelor didactice, tradiţionale sau moderne, găsind o cale flexibilă şi echilibrată de utilizare a lor în acelaşi context didactic. Dincolo de caracterul cronofag şi energofag al abordării transdisciplinare pe care o propunem, de polemicile pe care le provoacă în rândul celor care privesc resursele TIC cu circumspecţie, credem că astfel de abordări au menirea de a-l provoca pe elev să participe activ la propriul proces de formare, dintr-o reală motivaţie interioară: a (re)descoperirii de sine şi a capacităţilor, a competenţelor care-i legitimează individualitatea.

Dacă la început computerul era gândit ca un instrument de lucru pentru laboratoarele de informatică, unde aveau acces elevii care se pregăteau în acest domeniu, ultimii ani au adus o adevărată revoluţie conceptuală în educaţie, computerul devenind un mediu pentru învăţare în general, pentru toate disciplinele din programă. Extraordinara dezvoltare a tehnologiilor multimedia a contribuit la apariţia unui domeniu nou, softul educaţional, un foarte interesant hibrid între programare, informatică, psihopedagogie și diverse materii din curriculă, care astăzi depăşeste timpul experienţelor, fiind pe cale să devină un domeniu cu drepturi depline şi viitor sigur în oferta educaţională. Teoreticienii anilor ‘70 anticipaseră, de altfel: computerul poate fi folosit pentru educare – instruire – învăţare. Teoriile care atunci păreau aproape fanteziste, astăzi au devenit realitate, realitate care descoperă teorii vechi, ce par special gândite pentru fundamentarea unui domeniu nou apărut.

În urma unor studii întreprinse atât în ţara noastră, dar mai ales în plan internaţional s-au desprins o serie de concluzii interesante cu privire la eficienţa utilizării software-ului educaţional , dintre care amintim: oferă informaţii organizate; chestionează pe cel ce învaţă; stimulează creativitatea; constituie un mijloc atractiv de a verifica, consolida şi recapitula cunoştinţele; ne determină să găsim soluţii interactive şi moderne de abordare a lecţiilor; obţin rezultate bune mai ales elevii care învaţă încet sau au rămas în urmă; diminuează factorul de stres; comportă caracter ludic şi reduce timpul de studiu;  se modifică pozitiv atitudinea faţă de computer.

Este evident că aceste noi concepte în educaţie nu le pot înlocui pe cele tradiţionale în mod radical.

Există domenii sau etape ale procesului de învăţământ în care educaţia tradiţională este de neînlocuit: faza preşcolară, primii ani de educaţie în şcoli, când influenţa personală a educatorului rămâne determinantă, fazele de debut în învăţarea unor noi concepte atât la tineri, cât şi la adulţi. Însă în predarea literaturii în liceu și universitate, computerul poate fi folosit cu succes, stabilind noi modalităţi de comunicare cu elevii/studenții, ce devin mult mai atraşi şi implicaţi în procesul didactic.

Îmbinarea tradiţiei cu noul poate conduce însă cu mai multă siguranţă la realizarea unui învăţământ modern, utilizarea tehnologiilor moderne pentru adaptarea procesului educativ la necesităţile individuale ale fiecărui elev fiind un deziderat. Informatizarea învăţământului, care a cunoscut o importantă creştere în ultima perioadă, nu înseamnă însă numai dotarea cu calculatoare, ci şi folosirea acestora de către profesori la oră.

Acest lucru presupune o pregătire adecvată a cadrelor didactice pentru utilizarea tehnologiei informaţiei în procesul de predare. Este o diferenţă majoră între a deschide calculatorul şi a transmite, a manevra elementele unei lecţii. Prin urmare pregătirea cadrelor didactice este un element de bază. Fără perfecţionarea personalului didactic sunt şanse mici ca tot acest demers, care presupune multă muncă şi fonduri uriaşe, să aibă o finalitate. Vor trebui de asemenea reprofilate programele și auxiliarele, pentru ca ele să poată fi adaptate cu o mai mare uşurinţă la o programare a unei lecţii pe calculator. Dinamica noilor metode de învăţare fiind fundamental alta, elevul/studentul este învăţat cum să înveţe adaptând mijloacele propuse la propriile capacităţi şi abilităţi, este deprins mai degrabă să caute informaţia, folosind algoritmi precişi, decât să o reţină fără discernământ.

Lecţia virtuală devine în felul acesta o necesitate pentru orele de literatură română, putând fi folosită cu succes pentru a transmite, activiza şi evalua informaţii, într-un mod care este foarte atractiv pentru elevii/ studenții cuceriţi definitiv şi irevocabil de noile tehnologii ale informaţiei. Între obiectivele cadru ale disciplinelor umaniste figurează şi cerinţa formării estetice a elevilor. Manualul tradiţional, a cărui publicare repetată necesită un cuantum ridicat de efort şi cheltuieli pe măsură, nu oferă întotdeauna un desing adecvat, e monoton şi nu poate, prin specificul său, să utilizeze sunetul, de exemplu. Manualul virtual, agreat în ultimul timp, oferă posibilitatea unei fericite conjugări a metodelor auditive şi vizuale, a culorii şi a imaginii cinetice cu textul propus de manualul tradiţional, adică cu textul scris. Printr-o reală îmbinare a imaginii, a sunetului şi a mişcării, manualul virtual va deveni în viitor o modalitate de lucru eficientă.

Lecţia virtuală oferă o instrumentalizare mai rapidă şi mai variată a metodelor, a procedeelor şi a mijloacelor didactice tradiţionale sau moderne, găsind o cale de mijloc de utilizare a lor în acelaşi spaţiu.

  • Portofoliile pot fi mai rapid şi mai uşor realizate, expuse sau evaluate.
  • Expunerea sau prezentarea unor informaţii permit folosirea de imagini, un desing personalizat şi atractiv.
  • Extemporalele sub formă de test grilă pot căpăta aspect ludic, mai detensionat prin urmare.
  • Caracterul interactiv al dezbaterilor poate fi mai accentuat tocmai prin apelul la imagine, sunet, imagine cinetică.
  • Exerciţiul poate fi diversificat extrem de mult prin aspectul diferenţiat, implicând lectura şi compararea de imagini, recunoaşterea de sunete, asocierea lor etc.
  • Metodele de evaluare sau de feed-back devin foarte variate, eliminând reacţia de teamă.
  • Lecţia virtuală creează un spaţiu care solicită atenţia elevului/ studentului şi a profesorului mai mult decât o lecţie tradiţională, în care primul îşi poate permite o pauză nejustificată.

Caracterul teoretic al lecţiei de disciplină umanistă tinde astfel să devină unul „practic”. Prin implicarea elevului ca partener permanent, în predare sau evaluare, lecţia virtuală este mai eficientă pentru randamentul şcolar, cel puţin pentru unele discipline umaniste, printre care şi limba şi literatura română. Fenomenul copierii temelor poate fi evitat şi acestea devin mai personalizate printr-o implicare subiectivă a elevului. Prin caracterul îngrijit al paginii Word, elevul este mai uşor obişnuit cu aspectul îngrijit al unei pagini scrise. Desigur, exerciţiul tastării trebuie alternat neapărat cu cel al scrierii de text.

Trăim însă într-o lume în care este inadmisibilă necunoaşterea principiilor tehnoredactării, căci comunicarea scrisă trebuie să folosească computerul ca mijloc de a redacta şi transmite documente. Se impune deci ca profesorul de literatură română să supravegheze nu numai competenţele elevilor de a scrie de mână corect, ci şi cu ajutorul calculatorului, căci problema depăşeşte pe profesorii de tehnologia informaţiei, care nu sunt pregătiţi pentru partea de comunicare efectivă. Printre compunerile pe care le exersează elevul/ studentul este necesar să existe şi cele cu caracter electronic – documente Word, PowerPoint etc., căci, de acestea, elevul se foloseşte foarte mult şi la alte materii sau în cadrul situaţiilor de comunicare din viaţa reală, şi, nu de puţine ori, greşeşte. Prin sistematizarea informaţiei pe care o poate atât de lesne oferi pagina Word sau diapozitivul PowerPoint, elevul se obişnuieşte cu un spaţiu geometrizat, necesar realizării rapide de sinteze, începe să livreze informaţia mai repede și mai ordonat, aducând completări de rigoare. Discursul nu mai este unul exclusiv al lecturii temei, ci preponderent al prezentării, incluzând text, imagine, sunet, ceea ce reprezintă un câştig.

Considerăm că, pentru o mobilizare performantă a disponibilităţilor intelectuale, elevii/ studenții nu trebuie trataţi doar ca nişte consumatori de soft educaţional, ci şi ca nişte generatori de astfel de aplicaţii. În felul acesta, sunt dezvoltate şi alte tipuri de competenţe decât cele clasice, iar comunicarea dobândește forme interesante pentru elev/student, și chiar pentru profesor, care învăţă odată cu aceştia. Elevii de liceu au primit drept sarcini de lucru, de tipul proiectelor sau studiilor de caz, desfăşurate pe echipe, nuvelele fantastice aparținând lui Mircea Eliade (La țigănci și Tinerețe fără de tinerețe), pe care să le transforme în aplicaţii PowerPoint, Fireworks, Flash sau Dreamweaver. Asfel, se pot genera, de către elevii înşişi, sub supravegherea discretă a profesorului, lecţii interactive, teste şi chiar pagini sau site-uri web pe teme literare – dedicate unor opere sau unor autori.

Există mai multe instrumente online care pot fi utilizate pentru a sprijini comunicarea, pentru a încuraja comunicarea dintre elevi şi pentru a organiza resursele de pe Internet. Printre acestea amintim blog-urile, wiki-urile şi instrumente de colaborare online. Fiecare dintre aceste instrumente prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje; folosirea lor pentru a sprijini atingerea obiectivelor şi colaborarea elevilor în cadrul unităţii de învăţare trebuie hotărâtă după o analiză atentă.

Instrumentele de colaborare online merită o atenție aparte.

Prin utilizarea instrumentelor de colaborare online, elevii pot lucra împreună la documente, fişe de lucru şi prezentări pe care le creează online. De asemenea, se pot încărca fişiere create anterior, de pe calculatorul personal. Fiecare resursă online oferă diferite posibilități, printre care amintim:

  • Accesarea de fişiere de pe un calculator conectat la Internet;
  • Invitarea alte persoane pentru a vedea sau edita documente;
  • Permite diverşilor autori să editeze şi să vizualizeze un document în acelaşi timp;
  • Lucrul la documente se poate realiza online sau offline;
  • Compararea a două versiuni ale aceluiaşi document;
  • Identificarea contribuţiile autorilor în diverse versiuni ale documentului;
  • Monitorizarea versiunilor anterioare ale unui document;
  • Publicarea pe o pagină web sau într-un blog a conţinutului;
  • Introducerea de comentarii fără a modifica textul documentului;
  • Adăugarea de elemente de proiectare, imagini, hărţi, diagrame şi grafice;
  • Notificarea celorlalte persoane în momentul în care conţinutul se modifică.

Pornind de la afirmaţia lui Mircea Eliade, conform căreia sensurile adânci ale operei sale nu vor putea fi înţelese decât de cei care vor privi creaţia literară şi cea ştiinţifică holistic, am considerat că o abordare transdisciplinară a nuvelelor sale reprezintă, de asemenea,  o modalitate de receptare eficientă a acestora. Finalitatea transdisciplinarităţii este înţelegerea omului în totalitate. Pentru că ne aflăm astăzi în plină revoluţie a inteligenţei, trebuie să înţelegem că transdisciplinaritatea ne descoperă dimensiunea poetică a existenţei, traversând, aşa cum am spus, toate disciplinele, dincolo de ele. În domeniul educaţiei, transdisciplinaritatea urmăreşte punerea în funcţiune a unei inteligenţe lărgite, care reflectă triada: inteligenţa analitică, inteligenţa emotivă, inteligenţa corpului. Transdisciplinaritatea creează punţi între ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste, între gândirea ştiinţifică şi gândirea simbolică, între cunoaştere şi fiinţă. Implicând atât o cunoaştere raţională, cât şi una revelată, transdisciplinaritatea reprezintă una dintre cheile codului nuvelelor fantastice eliadeşti. Prefixul „trans” se referă atât la ceea ce se află între discipline, cât şi înlăuntrul lor, sau chiar dincolo de ele, orientându-ne spre un nou context căruia noi, profesori şi elevi, trebuie să-i găsim un sens. Sens pe care însuşi Eliade l-a căutat, domeniile variate de care a fost interesat de-a lungul vieţii, îndreptăţindu-ne a-l considera un transdisciplinar avant la lettre.

Bibliografie
1. Anghel, Traian, Instrumente Web 2.0 utilizate în educație,  Cluj-Napoca, Editura Albastră, 2009
2. Anton,  Mariana, Didactica abordării naratologice a textului fantastic, Ed. „Şcoala gălăţeană”, 2006
3. Bruns, Axel, Blogs, Wikipedia, Second Life, and Beyond : From Production to Produsage, Digital Formations, 45, Peter Lang, New York, 2008
4. Eco, Umberto, în Şase plibări prin pădurea narativă, Constanţa, Ed. PONTICA, 1997

 

Cuvinte cheie: transdisciplinar, virtual, blog, interactiv, modern
Accesări: 732