Revenirea la „tradițional”

Perioada pandemiei ne-a obligat pe toți să utilizăm internetul, să ne folosim de materiale audio-video, respectiv platforme educaționale dacă nu voiam să vorbim singuri în fața unui ecran gol. Ce a rămas din această experiență la revenirea în clase?
Din păcate, întoarcerea la școală a însemnat de multe ori și întoarcerea la „sfintele” cutume tradiționale: tabla, caietul și creionul, prelegerea, materialele în format fizic create de elevi și a căror valoare rezidă doar în considerarea lor ca formă de evaluare etc.
De ce s-a revenit atât de rapid la situația anterioară?

Un răspuns este că, și pentru cei care în perioada desfășurată online au utilizat mijloace noi, mijloacele IT reprezintă o provocare prea mare și/sau este percepută ca fiind mai puțin eficientă decât mijloacele clasice. Alt răspuns e legat de nevoia de a avea „dovada” fizică a activității. În acest caz de multe ori profesori, părinți și elevi sunt de acord: cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu de puține ori auzi, în diverse contexte nonformale, discursul destul de ambiguu (admirație sau reproș) legat de numărul mare de pagini scrise la clasă sau de numărul imens de exerciții date ca temă, dar pe un ton plin de mândrie, căci s-a câștigat la competiția: „Cine muncește mai mult!”. Se pare că suntem încă adepții formulei: „Cât mai mult, cu atât mai bine!”, uitând că zeci de exerciții repetitive, de multe ori fără legătură cu experiențele din viața reală, nu aduc un plus de cunoaștere, ci rutină și plictiseală. Ne „mirăm” periodic de analfabetismul funcțional, dar noi înșine cerem cu insistență „modele” pentru orice, tipare pe care le repetăm mecanic până la saturație, iar la cea mai mică schimbare de cerință ne plângem că „ni s-au întins capcane.” Cerem creativitate, inovație, dar în viața de zi cu zi preferăm rutina.

O altă cauză a abandonării resurselor digitale în demersul didactic este competența scăzută în domeniu atât a profesorilor, cât și a elevilor. Un aspect care s-a agravat în ultimii ani este lipsa personalului didactic calificat pentru disciplinele reale, inclusiv informatica. Nu de puține ori orele de Informatică și Tic din gimnaziu sunt date în regim de plata cu ora altor cadre didactice care le folosesc pentru a suplimenta timpul dedicat materiilor de examen, fie îi lasă pe elevi să navigheze pe internet, să se joace etc.

Situația a fost și antepandemie, iar intrarea în online a scos la iveală și analfabetismul funcțional în domeniul digital. Tânăra generație născută cu diferite device-uri în mână este activă pe platforme de socializare, joacă diverse jocuri electronice, dar nu este întotdeauna și utilizatoare reală a tehnologiei în căutarea informației, în realizarea de produse precum proiectele educative. Inclusiv în problemele administrative ale învățământului tendința este de a reveni la „sfintele” hârtii plimbate de colo până colo, la obligativitatea semnăturii și a reginei „ștampila” pe orice document, indiferent de cât de insignifiant.

În ultima vreme, s-au înmulțit discursurile care vorbesc despre disciplină, seriozitate, efort ca elemente ale învățării, în opoziție cu ideea învățării ca joc al cărui scop principal e plăcerea. Celei de-a doua atitudini, învățarea plăcută sau comodă, i s-a asociat, de regulă, componenta audio-video a învățării. Vizionarea filmului în locul lecturii cărții, bifarea componentei IT, cerută la inspecțiile școlare, prin proiectarea unui supraîncărcat ppt ca fond al prelegerii redevin în multe situații vârful digitalizării în cadrul orelor. Această abordare simplistă împacă toate taberele: avem modernitate, ne aliniem la cerințele tinerilor și încurajăm confortul, minima implicare în activitatea didactică. Totuși, este un mod de autoiluzionare. Computerul, telefoanele, alte dispozitive sunt instrumente care trebuie folosite, elevul trebuie să facă ceva, nu să fie spectatorul unor materiale audio-video.

Se va spune că nu pot generaliza, că există un număr mare de elevi care demonstrează și la nivel internațional competențe digitale de excepție, că există profesori foarte buni la diferite discipline care integrează componente digitale în demersul didactic etc. Da, de acord, dar aceste situații sunt excepția, nu regula, așa cum performanțele deosebite la concursuri și examene sunt un procent mic din marea masă a elevilor și a profesorilor. Utilizarea materialelor digitale, a materialelor audio-video, doar în situații excepționale sau foarte rar bifează punctul dedicat în diversele grile de evaluare, dar atât. Or nu acesta este motivul folosirii mijloacelor digitale. Așa cum nu o metodă anume sau un mijloc didactic nu trebuie să se transforme în scopul lecției, dar revenirea la foaie/ tablă și creion/ cretă este un pas înapoi.

Ce ar trebui să facem? Să valorificăm în continuare aplicațiile, platformele, materialele IT care s-au dovedit interesante, eficiente. Să ieșim din tipare și din obsesia examenelor pentru că viața de după școală are alte criterii. Ca profesori, să concepem și să ne organizăm activitățile așa cum ne-am închipuit, ca elevi, că ar fi ora ideală și să ne aducă și nouă satisfacția muncii cu folos.