„Să fiți cuminți!”

Cred că educația înseamnă mai mult decât repetarea obsesivă a unor propoziții preluate și folosite în contexte inadecvate. Comunicarea imperativă, cu impact transformațional la nivel de comportament, Să fiți cuminți! nu are nicio eficiență în relația adult-copil, întrucât este doar un mecanism de siguranță a adultului pentru liniștirea conștiinței în educarea copilului din partea căruia se așteaptă ascultare totală.
Articolul de față își propune, prin metoda empirică, să explice mesajul conținut într-o singură propoziție imperativă, fondată pe dorința unui emițător, de regulă adult, care îl transmite de-a lungul multor generații.

De la prima citire, se poate observa tonul poruncitor al omului matur (părinte/ profesor) care vrea binele unui copil/ elev. De fapt, rostirea accentuată a verbului la modul conjunctiv să fiți deschide o perspectivă a viitorului, implicit o schimbare. Despre ce ar fi vorba?

Conștient sau nu, propoziția este spusă într-o anume circumstanță: despărțirea părintelui de copil prin plecarea la școală și implicit a dascălului față de elev în situația când vede un anumit comportament care nu se înscrie în sistemul de conduite ale formatorului și are un mesaj etic. Adjectivul cuminți face trimitere la obediență, la supunere și la respectarea setului normativ, impus de autoritatea parentală sau a profesorului care, aparent, este cu bune intenții. Mă întreb dacă un elev, aflat în etapa copilăriei mici, distinge corect semnificația cuvintelor și adoptă o atitudine corespunzătoare sau dezvoltă reacții adverse în timp. De cele mai multe ori, ziceri de felul: STAI CUMINTE!, FII ATENT!, SĂ NU MĂ FACI DE RUȘINE!, NU-I FRUMOS! nu au contribuit la dezvoltarea echilibrată, în plan psihologic, a unui copil.

O asemenea propoziție a fost repetată de dascălii mei în perioada comunistă și preluată mai târziu de către părinți și, din nefericire, este atât de folosită chiar și azi, în secolul XXI. Unde este totuși problema? Substantivul minte este precedat de prepoziția simplă cu și, prin valoarea adjectivală, întărește ideea de însușire a unei persoane, indiferent de vârstă, mai exact se referă la o persoană care stă nemișcată, fără să aibă drept la opinie și la acțiune deliberată și, pe termen lung, rămâne într-un șablon mental și atitudinal.

I-am urmărit pe elevii pe care i-am format și am constatat următoarele: unii, ghidați constant de acest aparent dicton distructiv, au ajuns niște executanți, persoane fără personalitate, cu stima de sine scăzută, imature emoțional, dar cu rezultate de 10 la examene naționale și la concursuri școlare în nenumărate cazuri, iar alții care au anulat cuvintele dictonului, înțelegând corect mesajul transmis de enunț, au capacitatea de a-și exprima punctul de vedere, s-au maturizat atât în plan fizic, cât și afectiv și au calități de lider pe piața muncii.

Prepoziția cu, ce intervine doar pentru a forma un cuvânt se modifică în fără, atunci când se vorbește despre adulți, pentru că ei nu au fost învățați să-și folosească mintea în mod independent, să analizeze, să interpreteze o situație și să gândească în mod critic, ci doar să intre în tipare comportamentale moștenite de la alte generații.

Enunțul de mai sus se centrează pe emițătorul care își exercită puterea compensatoare în relație cu receptorul. Sunt situații când copilul va fi recompensat pentru atitudinea de obediență cerută și la care va ajunge prin eforturi depuse. Se deduce de aici condiționarea unei atitudini prin obținerea unui rezultat, răsplătit ulterior. Contrar, emițătorul își îndeplinește rolul coercitiv prin diferite forme de pedeapsă aplicate copilului/ elevului în urma neascultării sau a unei conduite lipsite de supunere și de înțelegerea mesajului ce are în vedere soluționarea unei probleme. În acest caz, mesajul este așezat pe niveluri: gând (controlarea comportamentului) – sentimente (nemulțumirea și frustrarea adultului) – tendințe (de umilire, de limitare a gândirii și a exprimării părerii).