Să învățăm să învățăm!

Cu toții ne-am întrebat, la un moment dat: de ce învățăm anumite lucruri de care nu ne vom folosi niciodată, sau foarte rar, pe parcursul vieții!? În calitate de cadru didactic, de multe ori, am fost întrebată de către elevi „De ce trebuie să învățăm atâtea obiecte, doar dăm examen numai la română și matematică?” La început, nu am avut tendința să le dau dreptate, însă cu timpul am înțeles că nu mulțimea obiectelor de studiat îi nemulțumește, ci pentru că nu li se explică de ce, în ce situații vor avea nevoie de cunoștințele dobândite la desen, muzică, educație tehnologică, limba franceză, fizică, matematică etc.

„Cultivarea minții este tot atât de importantă ca mâncarea pentru trup.” (Cicero)
„Copiii tăi au nevoie mai mult decât orice să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu să-ți consumi tot timpul încercând să-i corectezi.” (Bill Ayers)
„Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare, nici stat bine organizat și bine cârmuit și păstorit.” (Ion Heliade Rădulescu)
„Cel ce le dă lecții copiilor, învață mai mult decât ei.” (proverb)
„Ce este un copil? Este o nouă încercare de a perfecționa omul cinstit, adică de a face pe om divinitate.” (George Bernard Shaw)
„Cel mai puternic factor educațional este conversația din casa unui copil.” (William Temple)
„90 % din educație este ÎNCURAJARE!” (Anatole France)

În discuțiile cu elevii, aceștia au mai spus că sunt obiecte de studiu la care le este greu să înțeleagă, să memoreze. Auzind aceste argumente, m-am decis să citesc articole și cărți în care sunt prezentate noi metode de învățare. După studierea acestora, am ajuns la concluzia că este necesar ca elevii, copiii în general, să fie mai întâi ajutați „să învețe cum să învețe”!

Ce model de sistem educațional alegem din mulțimea de modele la nivel mondial sau național? Teama de a nu fi considerați anacronici a determinat alegerea, uneori, a unor metode care nu au dat rezultatele așteptate. S-au imitat metode de predare-învățare din diferite sisteme de învățământ, care nu s-au adaptat caracterului și necesităților elevilor români. Specificul național românesc nu este apropiat de cel german, englez etc.
Profesorul Louis John Gozolino spunea că „elevii sunt o colecție diversă de ființe umane vii, care respiră, au personalitate și povești de viață complexe. Ei au nevoie de profesori dispuși «să-și pună umanitatea la bătaie»”. Cadrele didactice trebuie „să învețe lecția atașamentului, a dăruirii și pe cea a recunoștinței față de copii. De cadrele didactice depinde interesul sau dezinteresul copilului față de școală, încrederea sau neîncrederea în rezultatele proprii, dorința și forța de a fi din ce în ce mai buni.”

Ce vrem? Să fim „cum ne este felul” sau să fim „la modă”? Odată aflat răspunsul la această dilemă, ne putem apuca de lucru serios.

Prima întrebare: Când începe educarea și tehnica învățării copiilor?

Răspuns: imediat ce mama simte existența copilului: îl mângâie, îi vorbește despre el, despre ce se vede în cameră/ în parc/ pe stradă/ în magazine, îi cântă (chiar în limbi străine), părinții vor fi uimiți când copilul începe să le vorbească folosind un număr mare de cuvinte.

A doua întrebare: Ce trebuie să învețe copilul până la 3 ani?

Răspuns: Să vorbească corect, să observe orice lucru sau vietate, să le descrie folosind substantive, adjective (fără explicații teoretice de gramatică), să salute, să respecte regulile jocurilor (cu tematici: casa, camera, strada, grădinița, obiecte de îmbrăcăminte, mâncare etc.).

A treia întrebare: Ce stil de învățare are copilul? De ce este important să știm?

Răspuns: Până la 3 ani putem identifica stilul propriu de învățare. De mult timp se  aplică chestionare pentru a afla care este stilul de învățare, doar că nu se poate/ nu se încearcă punerea în practică. După testare, din păcate, nu se întâmplă nimic! Dintre cei 30 de copii, 12 au stil predominant auditiv, 6 tactil, 7 verbal, 3 vizual, 2 interactiv.

Oricât de bun este un profesor, cum ar putea preda așa încât să înțeleagă toți copiii? Fiecare elev are personalitatea sa!

Răspuns: Repartizarea în colectivele de elevi trebuie să se facă ținând cont de stilurile de învățare. Cei 30 de elevi ar trebui să aibă același stil de învățare ca al cadrului didactic. Toate cadrele didactice care  predau  la clasă să aparțină acelorași stiluri de predare-învățare.

Această regulă ar trebui respectată până în clasa a VI-a, după care elevii se pot integra în colective mixte. Joaca în pauze nu ține cont de stilurile de învățare!

Pentru copiii cu CES, îmi pare rău, nu se aplică principiul „învață după posibilități”. El este însoțit de profesorul de sprijin, care îl ajută să scrie, să înțeleagă ce scrie, uneori răspunde la câte o întrebare. Profesorul care predă clasei, se uită spre el pentru a observa dacă înțelege. Este foarte puțin! Cadrul didactic aplică hotărârea mamei din povestirea „Puiul” de Brătescu-Voinești. Nu se pot „neglija” 29 de elevi venind în sprijinul unuia singur. Ar fi mai eficient ca predarea-evaluarea copiilor cu CES să fie făcută de către profesorul de sprijin, care să mai explice încă o dată ceea ce s-a predat, să răspundă la nedumeririle elevului, asta înseamnă sprijin, nicidecum discriminare! Copilul cu CES trebuie integrat în colectivul de elevi pentru a socializa, a se bucura de atenția colegilor. Pentru el e nevoie de mai mult timp și răbdare!

După identificarea stilului personal de învățare, căutăm răspunsul la întrebarea: Ce cunoștințe trebuie să dobândească elevii pentru a se descurca în viață (nu pentru a performa)?

Răspuns: Cantitatea și dificultatea cunoștințelor și deprinderilor dobândite trebuie adaptate vârstei, de exemplu: cei mici au învățat comportamente sănătoase precum salutul, spălatul pe mâini, să salute, să mănânce frumos în liniște etc. Ceilalți , mai mari, trebuie să-și perfecționeze stilul de învățare, să aleagă el (nu părinții) limba străină pe care să o învețe folosind tehnica stilului său de învățare. Jocurile în curtea școlii trebuie să-i unească pe toți copiii și nu trebuie să fie obligați să se joace cu orice copil (nu este discriminare,  este dreptul fiecăruia să aleagă.

Examenele, de toate felurile, ar trebui să fie cu subiecte unice, maniera de rezolvare a subiectelor este cea caracteristică stilului de învățare.

În clasele a VII-a și a VIII-a, colectivele de elevi cu stiluri diferite de învățare se pot reorganiza pe alte criterii decât cel al stilurilor de învățare. Astfel, vor face un pas important integrării într-o lume mai aproape de realitate.

Pe scurt, mi-aș dori un învățământ care să fie centrat mult mai mult pe elev ca ființă în formare, care are nevoie de îndrumare, care necesită tact pedagogic, răbdare și încurajare.