Starea de bine a preşcolarului în contextul actual al izolării

Contextul actual a adus schimbări pe toate planurile în viaţa noastră, cu precădere în viaţa celor mici, a căror posibilitate de înţelegere este limitată. În acest sens, părintele se află în faţa unor noi provocări, iar cadrul didactic, prin intermediul diferitelor căi de comunicare, continuă să îi fie partener în educarea preşcolarului. Articolul prezintă realităţi frecvent întâlnite şi oferă câteva sugestii de abordare a preşcolarului şi de acţiune cu acesta. Educaţia preşcolarului continuă acasă în această perioadă. Cu toate schimbările survenite în viaţa fiecăruia, adult sau copil, familiile au fost supuse unor noi provocări. Atitudinea şi reacţia fiecăruia este diferită în perioada de stres. De multe ori le pretindem copiilor anumite comportamente, cu toate că şi adultului îi este dificil să reacţioneze conform normelor în aceste situaţii; cu atât mai mult, copilul nu este pregătit emoţional şi nici biologic să facă faţă stresului.

Ştim că fiecare copil are la baza comportamentului modelul părintelui, reacţiile adultului, pe care le preia prin imitaţie şi le internalizează. De aceea, adultul-model, în cazul acesta, părintele, trebuie să fie mai atent ca niciodată la propriile acţiuni. Se întâmplă ca părintele să fie mult mai solicitat decât în trecut şi aici mă refer la presiunea exercitată de atribuţiile de serviciu care se îndeplinesc acasă şi nu la locul de muncă, de respectarea nevoilor celorlalţi membrii ai familiei aflaţi în contact direct 24/24, de gândurile şi nesiguranţa generate de pandemie, de schimbările survenite pe toate planurile. Copilul, prin fragilitatea vârstei, nu înţelege aceste schimbări. Îi este neclar de ce petrece atât de mult timp în casă, de ce este restricţionat doar la plimbarea în jurul locuinţei, de ce nu îşi poate întâlni colegii de grădiniţă sau bunicii, de ce nu poate alerga în părculeţul copiilor.

Părinţii comunică cu copiii lor (şi invers), nu doar prin mesaje verbale, ci şi prin componente nonverbale, afectiv-emoţionale, gesturi vizibile sau abia perceptibile. O privire atentă sau dezinteresată, o îmbrăţisare sau un zâmbet, un gest de afecţiune sau de nervozitate, completează mesajul verbal, îi conferă altă valoare. Părinţii trebuie să fie calmi şi să îşi controleze primul impuls când copilul se comportă greşit. Copilul înţelege când îi este criticat comportamentul, de aceea trebuie să evităm a-l critica pe el ca persoană, atenţia noastră să se axeze asupra faptei greşite. Copiii încep să realizeze ce reacţie emoţională urmează unui ton ridicat al unui adult sau ce expresie facială pot observa la o persoană care râde puternic. Prin intermediul condiţionării, al empatiei sau al contagiunii emoţionale, copilul, reuşeşte să înţeleagă emoţiile celorlalţi.

În perioada preşcolară, copiii reuşesc treptat să identifice cauzele sentimentelor oamenilor, limbajul emoţiilor câştigând în acurateţe, claritate şi complexitate. Copiii respectă reguli de exprimare a emoţiilor (Schaffer, R.):
1. reguli de minimizare: reducerea exprimării mâniei sau furiei;
2. reguli de maximizare: în cazul primirii unui dar mai puţin dezirabil, conform convenienţelor, ar trebui să prezinte aceeaşi intensitate ca în cazul unui dar mult dorit;
3. reguli de mascare: atunci când se consideră că este mai potrivită o expresie neutră;
4. reguli de substituire: când o emoţie este înlocuită cu una total opusă.

În însuşirea acestor reguli, un rol fundamental îl au părinţii. Aceştia transmit regulile prin trei căi: antrenamentul (instrucţiuni directe), modelarea (observarea şi imitarea adulţilor), învăţarea contingenţelor (extrag regulile în urma interacţiunilor cu adulţii).

În contextul actual, aspectele care ţin de asigurarea stării de bine a copilului în familie se referă la:

• climatul din familie: relaţiile dintre părinţi, dintre fraţi, dintre părinţi şi copii;
• rutinele copilului: trezirea, igiena personală, aranjatul camerei, micul dejun, etc.;
• implicarea copilului în realizarea unor activităţi gospodăreşti: aranjatul mesei, spălatul şi curăţatul fructelor şi legumelor, împăturitul hainelor, adunatul jucăriilor;
• conceperea unui program de activităţi distractive şi jocuri împreună cu toţi membrii familiei: activităţi sportive în casă (fitness, yoga), jocuri de societate, activităţi practice de confecţionare de jucării din materiale din natură sau reciclabile etc;
• recapitularea cunoştinţelor însuşite la grădiniţă prin constanta legătură cu educatoarea: cunoştinţe despre corpul uman, despre natură şi vieţuitoare, mediul social, reguli de comportament, cunoştinţe matematice, comunicare şi limbaj, conştientizarea şi reglarea emoţională, deprinderi fizice, abilităţi practice;
• dozarea corespunzătoare a timpului petrecut pe device-uri e importantă pentru sănătatea copilului. Beneficiile acestora nu pot fi contestate (acumulare de informaţii, dezvoltarea spiritului de observaţie, creşterea vitezei de reacţie, a capacităţii de selecţie etc.), cu toate că studii recente au arătat că efectele negative sunt inevitabile (apariţia durerilor de cap, a dificultăţilor de concentrare, problemelor de vedere, limitarea interacţiunilor şi a comunicării directe); -povestea de seară este un moment de conectare directă cu părintele, iar câştigul este de partea tuturor: copilul îşi îmbogăţeşte limbajul, îşi dezvoltă memoria, imaginaţia, îşi însuşeşte reguli de comportament, află despre noi moduri de acţiune prin prisma personajelor, îndrăgeşte cărţile, îi este asigurat un somn mai liniştit, iar, pe de altă parte, părintele beneficiază de momente de apropiere când îşi ţine în braţe copilul, când se transpune în personaje diferite ca tipologie şi e nevoit să îşi modeleze vocea, să gesticuleze, să vorbească şoptit sau să cânte;
• stabilirea de comun acord a unor reguli de comportament şi aplicarea unor limite, deoarece părinţii trebuie să ştie că regulile se formulează în termeni de comportamente observabile, folosind termeni simpli, pe înţelesul copilului, evitând formulările vagi;
• acordarea de recompense care trebuie să respecte un echilibru între recompensele sociale (laudele) şi cele materiale.

Toate schimbările survenite în ultimele 5 săptămâni vor avea repercursiuni în viitor. Pot să apară situaţii de oboseală a adultului şi copilului, lipsa somnului, schimbarea programului de odihnă pe timpul zilei şi a nopţii, lipsa poftei de mâncare sau, din contră, accentuarea ei, schimbări ale stării fizice resimţite prin uşoare dureri, oscilaţii în greutate. În relaţia cu copilul, părintele nu trebuie să îi amintească mereu copilului să facă activităţile de rutină, pentru că astfel comentariile lui vor fi mai puţin eficiente. Este mai bine să îi spună: ,,Îmi place că ţi-ai pus toate jucăriile la loc!” în loc de ,,Îmi place că o dată ai reuşit şi tu să-ţi aranjezi jucăriile fără să-ţi spun!”.

Comportamentul bun trebuie răsplătit, dar este necesar ca părinţii să înţeleagă că există o diferenţă între răsplată şi alintare. Răsplata este ceva ce copilul primeşte după ce s-a comportat bine, în timp ce alintarea este ceva ce i se oferă înainte pentru a-l motiva să facă ceva. Părintele trebuie să fie un bun model de urmat. Cel mai important este să dezvolte un mediu sigur pentru copil în care acesta să se simtă în iubit şi protejat, înţeles şi sprijinit la nevoie. Cu toate acestea, comportamentele inadecvate ale copilului sunt frecvente acum.

Copiii nu se comportă întotdeauna după aşteptări din cauza unor motive variate: nu ştiu cum să o facă, vor să atragă atenţia asupra lor, se plictisesc şi atunci, pe fondul izolării şi al incertitudinilor, pot să apară o serie de factori de risc cu referire la modul în care părinţii iau atitudine faţă de manifestările emoţionale ale copilului. Părinţii care obişnuiesc să reacţioneze la emoţiile negative ale copilului prin furie sau nemulţumire, prin minimalizarea sau descurajarea comportamentului vor amplifica reacţiile negative ale copilului.

Se ştie că părinţii joacă rolul de facilitatori ai contextelor emoţionale şi a experienţelor sociale, astfel, este necesar ca părinţii să utilizeze situaţii de ghidaj şi antrenament social legat de comportamentele emoţionale şi sociale. Aşa se dezvoltă abilităţile de cooperare, de negociere şi empatia la copii.

În relaţia cu copilul, conştientizăm faptul că universul psihic este marcat de emoţie pentru fiecare dintre noi, că plăcerea lucrului bine-făcut asigură trăirea satisfacţiei şi că întreaga noastră existenţă se derulează pe un fond emoţional. Un context emoţional optim (conceput pentru a stimula) favorizează stabilirea unui climat propice copilului, care îi oferă încredere şi stabilitate, îi asigură o stare de bine.

Bibliografie:
1. Ştefan, C. A., Kallay, E. (2007). Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolar – Ghid practic pentru educatori. Cluj-Napoca: Ed. ASCR.
2. Schaffer, R., (2005). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Editura ASCR.