Dezvoltarea limbajului în primii ani de viață a copilului. Tulburări de vorbire în perioada de dezvoltare timpurie

Comunicarea reprezintă unul dintre elementele cele mai importante în explicarea, definirea și înțelegerea individului și chiar a societății. Ea transmite imagini, noțiuni, idei, facilitează manifestarea conduitelor afective, produce disonanță sau consonanță psihică. Prin comunicare se transmit trebuințe, aspirații, dorințe, imbolduri spre acțiune, se inițiază, declanșează sau se stopează activitățile, se manifestă rezistența la eforturi.
Limbajul este definit ca fiind activitatea psihică de comunicare dintre oameni prin intermediul limbii. Acesta poate fi reprezentat pe plan individual, individualizarea lui realizându-se atât în plan fiziologic (particularități ale aparatului fonator), cât si în plan psihologic (el având o manifestare personală și diferită de la individ la individ). În schimb limba este un fenomen social și este elaborată de societate și nu de fiecare individ în parte.

Limbajul reprezintă o conduită verbală care antrenează, în desfășurarea ei, valențele și organizările sistematice ale intelectului și ale personalității umane, jucând în aces sens un rol foarte important în desfășurarea și dezvoltarea și a celorlalte mecanisme psihice, atât conștiente cât și inconștiente. Manifestarea comunicării (limbajul expresiv) și recepționarea acesteia (limbajul impresiv) devine astfel, o conduită verbală de maximă complexitate, ce relaționează și se influențează reciproc cu celelalte comportamente umane, dar pe care, în final, le subordonează, le organizează și le direcționează. El devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face posibil fenomenul de constiință (Popescu-Neveanu, 2013).

Bazele dezvoltării vorbirii și limbajului încep încă din viața uterină, odată cu dezvoltarea structurilor anatomice și a proceselor fiziologice care vor susține în cele din urmă procesele senzoriale, motorii, atenția, memoria și abilitățile de învățare. Înainte de sfârșitul perioadei prenatale, fetușii sunt capabili să audă, deși imperfect, vorbirea și alte categorii de sunete și în câteva minute de la naștere, aceștia sunt foarte atenți la chipurile și vocile umane (Speech and Language Disorders in Children: Implications for the Social Security Administration’s Supplemental Security Income Program, 2016).

Experiențele și abilitățile sociale care se dezvoltă în primele luni de viață ale sugarului sunt precursori importanți ai abilităților lingvistce: copilul învață mai întâi să se angajeze în interacțiuni bazate pe reciprocitate și să transmită intenții prin mijloace nonverbale precum gesturile și ulterior începe să comunice utilizând forme de limbaj, cum ar fi cuvintele timpurii. În primele luni de viață, sugarii încep să producă sunete care se aseamană din ce în ce mai mult cu limbajul (gângurit, etc.) pe măsură ce se dezvoltă controlul mușchilor și mișcărilor lor. Astfel, ei sunt capabili să producă în combinații consistente, sunete și silabe asemănătoare vorbirii, acestea fiind un precursor al articulării cuvintelor recunoscute ulterior (Speech and Language Disorders in Children: Implications for the Social Security Administration’s Supplemental Security Income Program, 2016).

În primii cinci ani de viaţă, evoluţia comunicării poate fi împărţită în trei perioade (Adamson LB, Chance SE, 1998):

a) Prima perioadă începe de la naştere când sugarii comunică prin strigătele, privirile, vocalizările şi gesturile timpurii. Aceste comportamente comunicative timpurii nu sunt intenționate, ci creează scena pentru o comunicare intenționată ulterioară.
b) În a doua perioadă, de la 6 la 18 luni, angajamentul comunicativ al sugarilor cu adulții devine intenționat. Un punct de cotitură major este apariția atenției comune, care implică sugarii să coordoneze atenția vizuală cu cea a altei persoane cu privire la obiecte și evenimente.
c) În a treia perioadă, de la 18 luni, limbajul depășește acțiunea ca principalul mijloc de învățare și comunicare al copiilor. Preșcolarii se pot angaja în conversații despre emoții care iau în considerare starea afectivă a altuia, pot folosi limbajul pentru autocontrol și au capacitatea de a negocia verbal.

Limbajul receptiv, limbajul expresiv și vorbirea se dezvoltă într-un ritm rapid în perioada preșcolară pe măsură ce copiii învață să înțeleagă și să rostească mii de cuvinte individuale, precum și structuri gramaticale (morfosintactice), reguli care le permit să înțeleagă și să producă forme de limbaj mai complexe. Aceste abilități de vorbire și de limbaj le permit copiilor să realizeze comunicarea cât mai clar și le permite să realizeze anumite activități diverse precum înțelegerea unor povești simple, participarea în cadrul anumitor jocuri, exprimarea unor emoții, împărtășirea unor experiențe personale, practic abilități de a interacționa cu cei din jur și de a se integra și dezvolta corespunzător (The Connections Between Language and Reading Disabilities, 2004–12- 29, 2022).

O serie de tulburări psihosociale și emoționale a fost asociată cu tulburările de limbaj. La sugari, de exemplu, problemele cu reglarea emoțiilor și a comportamentului (dificultăți de alinare, de a mânca și de a dormi) sunt cele mai frecvente (Barwick MA, Cohen NJ, Horodezky NB, Lojkasek M. 2004). Limbajul expresiv este asociat cu limbajul receptiv încă de la vârsta de 19 luni. De la vârsta preșcolară, cel mai frecvent diagnostic în rândul copiilor cu tulburări de limbaj care sunt îndrumați către clinicile de vorbire-limbaj și de sănătate mintală este tulburarea de deficit de atenție (hiperactivitate) legat de cogniție, cogniție socială și abilități motorii.

Tulburările de vorbire și de limbaj

Tulburările de limbaj la copii includ o varietate de afecțiuni care perturbă capacitatea acestora de a comunica. Afecțiunile severe ce afectează vorbirea și limbajul sunt deosebit de grave, prevenind sau împiedicând copii din a participa sau din a se integra corespuzător în cadrul comunității, familiei, având efecte pe termen lung, precum afectarea rezultatelor școlare.  O tulburare de vorbire și limbaj se referă la o afectare a vorbirii, a pronunției unui sunet sau a mai multor sunete, a fluenței, a vocii care afectează semnificativ performanța educațională a copiilor și dezvoltarea lor psiho-socială, emoțională (Speech and Language Disorders in Children: Implications for the Social Security Administration’s Supplemental Security Income Program, 2016).
Incapacitatea de a articula corect sunetele vorbirii poate fi cauzată de factori biologici, cum ar fi afectarea creierului, deteriorarea nervilor care controlează mușchii utilizați în vorbire sau anomalii grave ale structurilor bucale, cum ar fi despicătura palatului dur al cavității bucale sau frenul lingual foarte scurt (Mureşan C., 2006). Alte posibile afecțiuni care ar putea contribui la tulburările de vorbire și limbaj sunt factorii de mediu, cum ar fi calitatea comunicării părinte-copil, tulburările emoționale și pierderea auzului.

Tulburările de vorbire și limbaj sunt caracterizate prin tulburări de fluență, tulburări de articulație și tulburări de voce.

Majoritatea copiilor cu tulburări de vorbire și limbaj au dificultăți în a produce sunete în mod corespunzător, în menținerea unui flux sau ritm adecvat în vorbire sau în utilizarea eficientă a vocii. În același timp, ei au probleme în înțelegerea sau exprimarea simbolurilor și regulilor pe care oamenii le folosesc pentru a comunica între ei, acestea putându-le afecta nivelul de socializare, precum și succesul școlar. Capacitatea de a comunica cu colegii și adulții în mediul educational este esențială pentru ca elevii să reușească în școală. Ei pot avea dificultăți în ceea ce privește lectura, pot avea dificultăți în înțelegerea și exprimarea limbajului, înțeleg greșit indiciile și mesajele și astfel se ajunge la lipsa frecventării școlii, au o interacțiune socială slabă cât și rezultate insuficiente la teste. O mare parte din tulburările de vorbire și limbaj manifestate la copii sunt de dezvoltare, adică rădăcinile problemei există încă de la naștere și manifestările problemei apar pe măsură ce copilul se dezvoltă și devine evident că este mai lent sau atipic în comparație cu semenii. Într-o minoritate de cazuri, tulburările de vorbire și limbaj sunt dobândite atunci când un copil suferă de o boală sau un accident care afectează funcția creierului. Acest tip de tulburare de vorbire apare sub numele de afazie (Bonchiş, E, 2004).

Limbajul joacă un rol important în dezvoltarea cognitivă, socială, emoțională și comportamentală a copiilor. Prin urmare, afectarea dezvoltării limbajului poate avea un impact grav asupra dezvoltării cognitive și psihosociale. Conform DSM-V tulburarea de limbaj este semnalată de afectarea dezvoltării limbajului expresiv și (sau) receptiv care nu este cauzată de deficite senzoriale, deficite în capacitatea intelectuală nonverbală, o afecțiune neurologică sau deprivarea mediului (American Psychiatric Association, 2013). Caracteristicile lingvistice ale tulburării de limbaj expresiv includ o cantitate limitată de vorbire, o gamă limitată de vocabular, dificultate în obținerea de cuvinte noi, găsirea cuvintelor sau erori de vocabular, propoziții scurte, structuri gramaticale simplificate, varietate limitată de structuri gramaticale (forme verbale), varietate limitată de structuri de propoziție (de exemplu imperative și întrebări), omiterea părților critice ale propozițiilor și utilizarea cuvintelor într-o ordine neobișnuită. Una dintre cele mai frecvente caracteristici asociate cu o tulburare de limbaj de tip expresiv la copiii mai mici este tulburarea fonologică. Caracteristicile lingvistice ale unei tulburări mixte de limbaj receptive-expresiv includ dificultăți de înțelegere a cuvintelor, propozițiilor sau a unor tipuri specifice de cuvinte în combinație cu probleme de limbaj fonologic și expresiv.

Vom prezenta o clasificare a tulburărilor de limbaj care să țină cont de cât mai multe criterii în același timp: atomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic și psihologic (Verza, 2003).

• tulburări de pronunție (dislalia, rinolalia, disartria);
• tulburări de ritm și fluență a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilia, bradilia, aftongia,
• tulburările pe bază de coree (tumulutus sermonis);
• tulburări de voce (disfonemii, fonastenii, afonii, mutații patologice);
• tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia și disgrafia-agrafia);
• tulburările polimorfe (afazia și alalia);
• tulburări de dezvoltare ale limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncțiile verbale din autismul infantil, sindroame de intelect etc.);
• tulburări ale limbajului bazat pe disfuncțiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia etc.).

Tulburările de limbaj determină încă de la vârstele timpurii o dezorganizare a echilibrului personalității dar și a comportamentului copilului afectat. Acestea pornesc de la neparticiparea și neadaptarea în colectivitate, se mainifestă prin rețineri în vorbire, lipsă de înțelegere, toate acestea conducând la manifestarea inhibiției în implicarea și desfășurarea activităților de orice natură (Verza, 2003).

Ce aspecte ar trebui sa ne îngrijoreze la copiii cu vârsta cuprinsă între 0 și 3 ani, cu privire la posibila existență a tulburărilor de vorbire și de limbaj?

• Dacă se apropie vârsta de 1 an, iar copilul nu spune nici un cuvânt cu sens sau nici măcar nu silabisește;
• Dacă copilul nu are contact vizual cu noi, atunci cand îi vorbim;
• Dacă copilul nu îndeplinește sarcini de genul: să dea, să aducă, să arate obiecte la cerere, deși are 1 an și jumatate;
• Daca nu foloseste onomatopee sau cuvinte cu sens și în context Auu! însoțit de gestul de a pune mâna pe burtică, deși are 1 an și jumătate;
• Dacă nu se exprimă în propoziții simple, deși are 2 ani și jumătate;
• De asemenea, în situația în care adultul adresează copilului o întrebare, iar acesta, în loc să răspundă, repetă întrebarea, este un semnal de alarma.

Daca există aceste semnale de alarmă și poate și altele, este necesar ca atât educatorii, cât și părinții să se adreseze specialistului.

Copiii antepreșcolari și preșcolari identificați cu tulburați de limbaj au adesea probleme pe termen lung în ceea ce privește competențele lingvistice și academice. Copiii de vârstă școlară cu tulburări de limbaj pot continua să aibă dificultăți în a-și exprima ideile, ei pot începe să compenseze producând numai propoziții scurte și simple, în care nu este susceptibilă o eroare gramaticală sau pot evita să vorbească, cu excepția cazului în care este necesar. De asemenea, ei pot avea dificultăți în înțelegerea propozițiilor complexe și a limbajului figurat, cum ar fi idiomurile și metaforele.

Cunoștințele slabe de limbaj îi pun pe acești copii în dificultate în ceea ce privește cititul și scrisul. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că chiar și copiii cu tulburări de limbaj relativ ușoare pot avea probleme academice (Bonchiş, E., 2002).

Cu cât tulburarea de limbaj este mai gravă și apare la o vîrstă cât mai fragedă, când persoana se implică în primele interacțiuni și face eforturi pentru afirmarea sa în planul vieții sociale, cu atât efectele negative în planul citit-scrisului, în plan personal și social sunt mai grave. Conform lui Verza (2003) copiii preșcolari sau de vârstă școlară mică, la care se întâlnesc deficiențe de limbaj, dezvoltă anumite piedici în a se simți degajați în a își exprima gândurile și ideile în măsura posibilităților intelectale. Aceștia ajung să se simtă frustrați, nervoși, deprimați, izolați de cei din jurul lor.

Tulburările de limbaj se corelează puternic cu dezvoltarea emoțională, subiectul trăind emoții-șoc, manifestă nesiguranță nu numai în vorbire dar și în alte situații, apare epuizare emoțională, chiar și intelectuală, toate acestea punându-și amprenta pe întreaga sa activitate (se poate instala anxietatea, depresia etc.). Se formează, astfel, personalități accentuate, fragile, instabile, susceptibile la factori negativi. La unii copii poate apărea și mutismul electiv ce se manifestă printr-o întârziere în ceea ce privește dezvoltarea limbajului dar și izolare și subaprecierea propriilor posibilități. Dacă problema de vorbire nu este rezolvată sau gestionată corespunzător tabloul manifestărilor psihice se complică tot mai mult pe măsură ce copilul înaintează în vârstă.

Blood et all, (2003) a indicat în mod egal faptul că stigmatizarea asociată cu tulburările de vorbire a influențat stima de sine, deoarece copiii cu tulburări de vorbire au experimentat adesea depresie, izolare socială și performanțe mai slabe la studiile academice și la testele standardizate. Acceptarea socială, încrederea și satisfacția generală în viață sunt afectate, iar fără capacitatea de a ține conversații fluente și de succes, multe etape uriașe, cum ar fi menținerea prieteniilor, ar putea fi fără succes.

Bibliografie
– Adamson L. B. & Chance S. E. (1998). Coordinating attention to people, objects, and language. In: Wetherby A. M., Warren S. F., & Reichle J. (Eds.), (pp. 15-38) Transitions in prelinguistic
communication. P.H. Brookes Pub.;
– American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders,
5th Edition: DSM-5 (5th ed.). American Psychiatric Publishin;
– Barwick M. A., Cohen N. J., Horodezky N. B., & Lojkasek M. (2004). Infant communication and
the mother-infant relationship: The importance of level of risk and construct measurement. Infant Mental Health Journal, 25(3), 240-266;
– Beitchman, J., Nair, R., Clegg, M., Ferguson, B., & Patel, P. (1986). Prevalence of Psychiatric
Disorders in Children with Speech and Language Disorders. Journal of the American Academy
of Child Psychiatry, 25(4), 528–535. doi.org/10.1016/s0002-7138(10)60013-1;
– Blood, G. W., Blood, I. M., Tellis, G. M., & Gabel, R. M. (2003). A preliminary study of elfesteem, stigma, and disclosure in adolescents who stutter. Journal of Fluency Disorders, 28(2), 143–159. doi.org/10.1016/s0094-730x(03)00010-x;
– Bonchiş, E. (2004). Psihologia copilului. Editura Universităţii din Oradea.
– Bonchiş, E. (coord.) (2002). Învăţarea şcolară – teorii – modele – condiţii – factori, Editura
Universităţii Emanuel
– Catts, H. W., & Kamhi, A. G. (2004). The Connections Between Language and Reading Disabilities. Psychology Press;
– Mureşan C. (2006). Psihopedagogia copiilor cu dificultăţi de învăţare [Syllabus]
– Popescu-Neveanu, P. (2013). Tratat de psihologie generala. Editura Trei;
– Rosenbaum, S., Simon, P., Committee on the Evaluation of the Supplemental Security Income (SSI) Disability Program for Children with Speech Disorders and Language Disorders, Board on the Health of Select Populations, Board on Children, Youth, and Families, Institute of Medicine, Division of Behavioral and Social Sciences and Education, & National Academies of Sciences, Engineering, and Medicine (Eds.). (2016). Speech and Language Disorders in Children: Implications for the Social Security Administration’s Supplemental Security Income Program. National Academies Press (US);
– Verza, F. E. (2003). Tratat de logopedie. Editura Fundaţiei Humanitas;
– www.sfatulmedicului.ro/Cresterea-si-dezvoltarea-copiilor/cand-sa-te-ingrijoreze-intarzierea-vorbirii-la-copil-ne-raspunde-psihote_18904