Cocaina digitală

Ceea ce, ca rezultat al unor studii publicate în diverse state ale lumii, părea departe de elevii noștri și de educația tradițională atât de bine înrădăcinată în România, a devenit, din păcate, o realitate pe care nu prea știm cum să o gestionăm. Dispozitivele digitale s-au transformat, rând pe rând, în îngeri salvatori – atunci când ne-am izolat în propriile locuințe de frica pandemiei și ne-am dorit ca educația celor tineri să continue, pentru a nu fi o generație pierdută – sau demoni, care au pus stăpânire pe unii dintre elevii noștri și de ce nu, chiar și pe unii dintre noi. Privind înapoi, studiile publicate ar fi trebuit recepționate ca niște semnale de alarmă, dar ne-am mulțumit să privim accesul la internet și telefon mai degrabă ca pe o binefacere a timpurilor noastre.

Încă din 2006, primarul Michael Bloomberg lua decizia, în calitate de primar al New York-ului, ca telefoanele mobile să fie interzise în toate școlile din regiune, care cuprindeau la acel moment cca. 1 milion de elevi. Succesorul lui a anulat decizia în 2015, iar rezultatele au fost dezastruoase. Aceleași măsuri de interzicere a telefonului în școli au fost luate și în 91 de școli din Anglia, începând cu 2001. Urmarea? Rezultatele elevilor la evaluările naționale s-au îmbunătățit cu 6,4%, la modul general, iar rezultatele elevilor slabi la învățătură cu 14%, într-un interval de timp relativ scurt.

E adevărat că, în multe cazuri, aceste măsuri s-au lovit de o anumită reticență a părinților, care impun copiilor să aibă telefoanele asupra lor, pentru a-i putea contacta, precum și de o anumită teamă a directorilor de instituții de învățământ de a lua măsuri ferme, motivând adeseori că „nu pot schimba cultura”.

De când telefonul a devenit parte a unei culturi? Nu știm cu exactitate, dar fiecare dintre cei aflați la catedră poate să vorbească despre ce mare deserviciu aduc aceste device-uri educației, iar psihologii pot explica îndeaproape cum acționează utilizarea acestora în exces, asupra psihicului.

Discuțiile despre conținuturile accesate de elevi, în absența unui control parental atent, sunt la fel de șocante.  Pornografia, violența, postările de pe canalele de YouTube ale unor influenceri de o calitate îndoielnică, rețelele sociale în care bullying-ul este privit ca o normalitate… sunt tot atâtea motive de îngrijorare.

Cum îi afectează pe copiii/ elevii noștri, această realitate? Psihiatrul german Manfred Spitzer vorbește în rezultatele studiilor sale despre: scăderea IQ-ului, lipsa de concentrare, de empatie, despre diabet și hipertensiune, despre complexul de inferioritate și tulburările de somn, menționând totodată problemele oculare, creșterea incidenței ADHD-ului în rândul copiilor și adulților și, mai ales, insistă asupra debutului la vârste timpurii a bolii Alzheimer.

Și totuși ce putem face ca părinți sau profesori? Limitarea timpului petrecut în fața ecranelor, dezactivarea tuturor alarmelor, interzicerea de către părinți, a păstrării telefonului în camera în care doarme copilul, ștergerea tuturor jocurilor de pe mobil, desfășurarea de activități în aer liber, încurajarea practicării unui sport sau lecturării unor scrieri adecvate vârstei și enumerația ar putea continua.

De ce avem nevoie pentru ca toate acestea să conducă la rezultatul așteptat? Doar de răbdare și consecvență!

Ce ne-ar putea da putere să ne putem duce la bun sfârșit demersul? Poate informația privind dependența de jocurile de pe tabletă a unei fetițe de 4 ani, din Marea Britanie, care a ținut prima pagină a cotidienelor online sau poate cei peste 20 milioane de tineri dependenți de internet din China… sau cele 400 de centre de reabilitare deschise în Coreea de Sud și cele peste 100.000 de încercări de suicid din S.U.A…. Date înfricoșătoare, în condițiile în care un studiu efectuat în 2018, în 15 state ale Uniunii Europene, așeza românii în topul dependenților de tehnologie după greci, finlandezi și polonezi.

Departe de realitatea de lângă noi, dependența de telefon, internet, tabletă…scoate ce e mai rău din noi, asemeni consumatorilor de cocaină. Plecând de la această realitate, am realizat un studiu la nivelul elevilor Colegiului Tehnic „Alexandru Ioan Cuza”, care a scos în evidență câteva aspecte.

La întrebarea „De ce ești dependent?” am primit răspunsuri diverse – de la dependența de băuturi energizante, la cea de cafea, jocuri, bani, dar și răspunsuri care ne-au surprins plăcut: „sunt dependent de cărți și de Dumnezeu!”

Despre contextul, care a condus la o anume dependență, respondenții au menționat cercul de prieteni (28,9%) și curiozitatea (42,1%) ca fiind principalii factori.

În privința celor care nu sunt împovărați de nicio dependență, am aflat că au reușit să se păstreze departe de aceste miraje, fie practicând un sport 34,5%, fie ascultând muzică 48, 3% sau desfășurând activități de timp liber (62,1%). Pentru a se elibera de aceste vicii, unii elevi au apelat la specialiști (10,5%), alții și-au căutat alte preocupări (52,6%), iar alții au apelat la sprijinul familiei (21,1%). La provocarea de a identifica avantajele unui om „independent” de orice viciu, răspunsurile au acoperit o paletă largă de concepte:
„Te simți liber și încrezător în tine”
„Timp liber, gândire limpede”
„Libertate, normalitate”
„Autocontrol și realizarea mai ușoară a obiectivelor”
„Sunt mai sănătos mintal și fizic”
„Te simți mai sigur! Ești mai fericit!”

Pentru cei aflați în tabăra cealaltă, provocarea nu a adus răspunsuri la fel de frumoase. Lipsa banilor, a fost amintită de cele mai multe ori, gândirea limitată, lipsa unei împăcări cu tine însuți, lipsa unei alimentații și a unei hidratări corespunzătoare, timp pierdut, imposibilitatea de a fi lucid în anumite contexte, ești tratat diferit și… poate cel mai sintetic răspuns al întregii situații a fost – „orizontul îți este limitat”.

Un chestionar nu rezolvă o problemă, ci doar o identifică. Procentele nu sunt în măsură să ne liniștească, iar răspunsurile par a fi, în cazul unora, realitatea unor vieți trăite fără o direcție precisă…aici ar trebui să intervină școala și în multe cazuri o și face, dar fără sprijinul necondiționat al familiei, efortul nostru este limitat.

Ceea ce ne dorim însă pentru toți elevii noștri este de a le deschide noi orizonturi și mai ales cât mai largi!

Bibliografie
Nicholas Kardaras, Copiii și ecranele luminoase, Editura Paralela 45, 2016.
Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu, articole publicate în revista „Familia Ortodoxă”, colecția 2021.