Despre succesul școlar

Succesul școlar furnizează informații legate de capacitatea de adaptare școlară a elevului dar și despre calitatea acțiunii pedagogice și personalitatea profesorului. În acest sens reușita școlară nu exprimă niciodată în stare „pură” capacitățile elevului, ci mai degrabă eficiența școlară a dezvoltării aptitudinilor, condiționată și de factori non intelectuali de personalitate, adică de interesele, motivația, perseverența, stabilitatea emoțională, atitudinea școlară față de activitatea școlară. Conceptul de succes şcolar este utilizat cu sensul de reuşită şcolară şi se referă la performanţele superioare obţinute de elevi în învăţarea şcolară, performanţe care se raportează la cerinţele programelor de învăţământ.

Din punct de vedere psihologic, succesul exprimă concordanţa dintre așteptările faţă de elev şi rezultatele obţinute, dintre posibilităţile şi aspiraţiile lui. Reuşita/ nereuşita elevului la învăţătură este în funcţie de exigenţele normelor şcolare. Succesul şcolar poate fi considerat, pe scurt, o expresie a concordanţei între capacităţile și interesele elevului, pe de o parte, şi exigenţele şcolare, formulate şi prezentate elevului prin diverse metode instructiv-educative, pe de altă parte. Dacă succesul exprimă o potrivire, insuccesul, rămânerea în urmă la învăţătură sunt indicatorii unei discordanţe dintre posibilitatea şi exigenţa impusă printr-o anumită metodă instructiv-educativă.

Reuşita şcolară – stabilită prin nota aplicată randamentului şcolar – este variabila complexă care exprimă adaptarea elevului la sarcinile şcolare. Termenul de mediocru indică rezultate mijlocii. În activitatea şcolară, astfel de rezultate sunt în general exprimate prin medii de 5 şi 6.

Eşecul şcolar reprezintă discrepanţa dintre cerințel şcolare, posibilităţile şi rezultatele elevului. Din cauza eșecului apar efecte negative în plan psihologic. Astfel, elevul se simte marginalizat social deoarece își pierde încrederea în forțele proprii. Eşecul şcolar poate apărea fie din cauza unui nivel scăzut de competenţă la elevi explicat prin întârzieri în dezvoltarea intelectuală, fie din inadaptarea acestora la exigenţele ambianţei şcolare. Modalităţile de manifestare a eşecului şcolar sunt: abandonarea şcolii, inadaptarea şcolară, eşecul la examenele finale, incapacitatea de a atinge obiectivele pedagogice.

Reuşita copiilor – şcolară şi socială – are pentru părinţi o semnificatie simbolică deosebită; speranţele părinţilor rămân, mereu, copiii. În general, părinţii fac eforturi – în limitele resurselor, competenţelor, strategiilor lor educative – pentru binele şi reuşita copiilor. Pentru o mai bună relaţionare a copilului cu familia şi cu şcoala devine necesară o recunoaştere a limitelor strategiilor educative ale părinţilor precum şi a limitelor structurilor educaţiei şcolare.

Bibliografia internaţională de sociologia educaţiei este vastă în ceea ce priveşte stabilirea factorilor de la nivelul individual şi cel al familiei de provenienţă care determină rezultatele şcolare. Teoria reproducerii inegalităţilor sociale este una dintre cele mai constante concluzii ale studiilor educaţionale din ultimele decenii. Potrivit acesteia, rezultatele şcolare sunt dependente de resursele materiale, educaţionale şi culturale ale familiei de proveniență.

În acelaşi registru al determinărilor individuale, putem consemna importanţa genului – studiile constatând performanţe generale mai bune ale fetelor (PISA). Există, totuşi, materii sau tipuri de sarcini la care băieţii au sistematic rezultate mai bune. Se observă, de asemenea, că performanţele academice tind să scadă o dată cu înaintarea în vârstă la adolescenţi. O astfel de constatare se pune, de obicei, pe seama dificultăţilor de adaptare specifice adolescenţei. Cred că mult mai important în obținerea rezultatelor școlare proaste sau mediocre este modul de petrecere al timpului liber. Multe studii evidențiază faptul că rezultatele şcolare slabe, abandonul şi delincvenţa juvenilă sunt corelate pozitiv cu un loisir petrecăreţ, social şi marcat de comportamente de risc (consum de alcool, droguri etc.).

Sociologia educaţiei este foarte preocupată de efectele contextuale, care ţin de anumite aspecte ale mediului social – mediul şcolar, cartier, comunitate de apartenenţă. Aceste cercetări oferă mai multe explicaţii pentru faptul că, de exemplu, două şcoli cu aceleaşi resurse şi cu acelaşi tip de management obţin, totuşi, rezultate şcolare foarte diferite. Astfel, aceste diferențe au fost puse pe seama cauzelor sociale și culturale. S-a constatat, de exemplu,  că:

• diferenţele de clasă socială sunt semnificative pentru existenţa şi menţinerea diferenţelor dintre rezultatele şcolare ale adolescenților aparţinând unor clase sociale diferite deoarece apartenenţa la clasă influenţează deciziile tinerilor şi a familiilor în punctele de bifurcaţie (continuarea studiilor după examene, testări, alte forme de selecţie), influenţează opţiunile educaţionale
• atitudinile şi judecăţile profesorilor privind statusul social şi cel material al părinţilor elevilor influenţează semnificativ autoevaluările elevilor, aşteptările acestora şi reușita şcolară
• tinerii şi copiii din familii bogate au acces mai mare la resurse de toate tipurile (cărţi, bunuri şi alimentaţie, petrecerea timpului liber, oportunităţi de învăţare suplimentară) decât tinerii şi copii din medii sărace
• tendinţa spre păstrarea statutului social sau, dimpotrivă spre mobilitate socială comportă diferenţe importante  pentru subiecţii din clase diferite.

Felul în care fiecare elev accesează resursele şcolii precum şi modul în care familia alege să contribuie la suplimentarea şi diversificarea resurselor educaţionale sunt extrem de diferite în funcţie de nivelul veniturilor familiei, nivelul de educaţie, care la rândul lor determină şi atitudinile respectivelor familii faţă de educaţie şi faţă de şcoală. Familia determină în mare măsură succesul sau eşecul şcolar al copiilor, iar identificarea factorilor asociaţi şcolii în mediul familial şi contextul socio-economic şi cultural reprezintă un pas indispensabil în elaborarea unor politici educaţionale realiste cu scopul de a asigura atât calitatea educaţiei, cât şi echitatea şi egalitatea de şanse în şcoală.

Acţiunile instructiv-educative reuşite sunt acele care asigură succesul şcolar al elevului. Adică, transformând în mod real şi în sensul dorit personalitatea elevului, profesorul îl ajută să devină capabil să rezolve problemele şi să realizeze sarcinile şcolare la nivelul cerinţelor instructiv-educative care, odată cu trecerea lui de la o clasă la alta, devin din ce în ce mai complexe şi mai variate. La rândul lor, realizarea efectivă a activităţilor şi asimilarea, interiorizarea reală a cerinţelor şcolare determină schimbări profunde în structura personalităţii elevului.

Schimbarea, dezvoltarea neîncetată a personalităţii atrag după sine racordarea continuă a programului de formare la nivelul psihogenetic şi la „zona dezvoltării proxime”, adică la posibilităţile de acţiune mereu noi ale celui instruit. Relația intrinsecă dintre acţiunea pedagogică şi dezvoltarea psihică, respectiv dintre activitatea – dezvoltarea elevului, presupun ca obiectivele pedagogice formulate în termeni generali să fie transcrise într-un sistem de acţiuni şi operaţii didactice concrete, accesibile fiecărui cadru didactic.

Precizarea obiectivelor pedagogice concrete permite să verificăm, atât la nivelul elevului, cât şi la cel al cadrului didactic, gradul şi modul de realizare sau de nerealizare a scopurilor fixate. Realizarea doar parţială a obiectivelor instructiv-educative, fixate într-o formă generală, este cauzată, pe de o parte, de dificultăţile întâmpinate de profesor în procesul transcrierii codului general într-unul particular, aplicabil şi realizabil la nivelul procesului didactic concret, iar pe de altă parte de faptul că realizarea obiectivelor generale nu este întotdeauna controlabilă şi evaluabilă în practica şcolară. Deci, prin fixarea sarcinilor şi a obiectivelor didactice concrete se poate lichida una din sursele posibile ale însucceselor şcolare.

Motivaţia reală pentru activitatea şcolară poate fi formată prin stabilirea unui sistem de obiective instructiv-educative care transformă în mod continuu activitatea elevului şi prin aceasta însăşi inteligenţa, motivaţia, atitudinea sa. Problema pedagogică constă în găsirea acelei căi care duce la formarea adevărată a personalităţii, adică a căii care sporeşte, perfecţionează în mod real şi continuu competenţa elevului în activitatea şcolară. Forţa atractivă a şcolii nu constă doar în arhitectura sa impozantă, în numărul de echipamente electronice și în valoarea aparaturii auxiliare de laborator, ci mai ales în natura, nivelul şi modul de organizare a activităţilor şcolare.

În orientarea spre munca şcolară a curiozităţii şi activismului natural al copilului – evitând stingerea lor, actul cel mai nepedagogic posibil – tactul pedagogic este condiţia decisivă a transformării curiozităţii infantile, încă generală şi nespecializată, în interese cognitive, în trebuinţa de performanţă (de realizare), ceea ce marchează stabilirea şi cristalizarea motivaţiei intrinseci în activitatea şcolară. Simultan cu formarea intereselor autentice, activitatea elevului devine mai uşoară, iar munca profesorului se restructurează, întrucât controlul extern se interiorizează, reglarea externă devenind în mare măsură autoreglare, susţinută de creşterea nivelului de aspiraţie şi de sporire a competenţelor cognitiv-operaţionale ale elevului. Profesorul abil creează situaţii didactice potrivite obiectivelor concrete, imprimând procesului instructiv-educativ conţinutul şi structura dorită, direcţia şi ritmul adecvat, menţinând astfel nivelul optim de adecvare cognitiv-intelectuală şi afectiv-motivaţională a elevului de-a lungul activităţii sale. Profesorul care colaborează efectiv cu elevul, incitându-l să argumenteze şi să contraargumenteze, permiţându-i să descopere informaţii noi şi chiar să greşească în clasă, schimbă în esenţă personalitatea elevului, contribuind din plin la realizarea potenţialităţile, la formarea motivaţiei intrinseci, la crearea plăcerii de a munci şi a atitudinii pozitive a elevului faţă de activitatea şcolară.

Reuşita şcolară a copilului, care rezultă din interacţiunea factorilor psihosociologici, psihologici, pedagogici şi sociali, indică atât dorinţa copilului de a se adapta la cerinţele activității şcolare, cât şi preocuparea şi capacitatea cadrului didactic de a crea un mediu şcolar în care acest elev să se dezvolte. Nota şcolară ne arată succesele realizate şi eşecurile posibile suferite de copil pe drumul socializării şi umanizării personalităţii sale, mai exact, prezintă în faţa profesorului starea actuală a personalităţii elevului în permanentă dezvoltare sub influenţa organizată şi continuă a cerinţelor externe.

Una şi aceeaşi notă şcolară poate avea semnificaţii psihopedagogice şi sociale diferite. De exemplu nota 6 la matematică poate însemna o reuşită maximă în cazul elevului cu inteligenţă şcolară de limită, spre deosebire de cel cu inteligenţă şcolară bună, la care nota 6 exprimă mai curând dezinteresul, lipsa de preocupare. De obicei, în funcţie de tactul şi priceperea pedagogică a cadrului didactic, se procedează diferit în cele două cazuri. Ca un principiu general, putem spune că reuşita şcolară a elevului trebuie să fie maximă posibilă nu numai în raport cu cerinţele externe, ci şi cu posibilităţile interne ale elevului. În acest sens reuşita maximă este totodată tipică pentru personalitatea copilului, întrucât reuşita şcolară nu exprimă niciodată în stare „pură” aptitudinile elevului, ci mai degrabă eficienţa şcolară a aptitudinilor, condiţionată şi de factori nonintelectuali de personalitate, adică de interesele, motivaţia, perseverenţa, stabilitatea emoţională, atitudinea şcolară faţă de activitatea şcolară.

Reuşita şcolară furnizează informaţii legate de capacitatea de adaptare şcolară a elevului dar şi despre calitatea acţiunii pedagogice şi personalitatea profesorului, factori care condiţionează în mare măsură succesul celui dintâi. Astfel, capacitatea profesorului de a-l conduce şi a-l apropia pe elev de nivelul şi de logica ştiinţei, prin logica activităţii didactice, este o condiţie importantă a succesului şcolar, mai ales în cazul acelora care prezintă aptitudini şcolare mai puţin dezvoltate. Pentru a preveni şi evita insuccesele şcolare nu este suficient ca profesorul să-şi cunoască propria specialitate. Pentru a atinge obiectivele instructiv-educative ale disciplinei propuse, el trebuie să stăpânească şi „tainele” formării personalităţii. Fără ştiinţa şi arta de a cunoaşte personalitatea elevului, profesorul nu va dispune niciodată de acel minim de informaţii inverse (profesor – elev), care îi sunt indispensabile pentru a aprecia şi a optimiza permanent propria activitate instructiv-educativă, în raport cu schimbările continue petrecute în „ansamblul psihic” al elevului.

În general, familia vine în sprijinul şcolii pentru atingerea reuşitei şcolare a elevului, dar uneori „valorile” promovate în familie nu coincid cu cele promovate în şcoală. Colaborarea reală dintre familie şi şcoală, mai ales în cazul elevilor cu rezultate slabe la învăţătură, poate fi un factor favorizant al învingerii de către elev a dificultăților sale şcolare. Relaţiile interpersonale relaxate, atmosfera emoţională şi psiho-socială calmă şi degajată a mediului familial şi şcolar îşi pun amprenta asupra imaginii de sine, asupra trebuinţelor eului, dorinţei de autodepăşire a elevului, care influenţează categoric succesul său şcolar.

Pentru ca modificările iniţiate în conţinutul și în metodele de învăţământ să fie reale şi eficiente, se impune totodată şi modernizarea formelor de organizare a activităţii instructiv-educative, schimbarea concepţiei cadrelor didactice despre învăţământ, modernizarea evaluării randamentului şcolar, schimbarea relaţiei profesor-elev etc. În concluzie, consider că, pentru a fi eficientă, orice încercare de modernizare a învăţământului presupune adoptarea unei perspective sistemice, adică punerea în discuţie a organizării şcolii înseşi, a învăţământului.