Modalități de exprimare a emoțiilor la vârsta preșcolară

În copilărie, emoțiile parcurg o cale progresivă de dezvoltare, transformându-se şi acumulând un conținut mai bogat, dar și forme complexe de manifestare, sub influența condițiilor sociale de viață și de educație pe care copilul le-a experimentat, până la acel moment. Este cunoscut faptul că, un copil poate trece cu uşurinţă de la o stare negativă la una pozitivă şi invers, dacă întâlneşte un factor potrivit, care să declanşeze schimbarea. El poate fi „o furtună” sau „un cer senin” într-un interval scurt de timp, fără să acumuleze resentimente. Emoţiile pe care acesta le resimte sunt exprimate prin cuvinte („ Sunt supărat/ă!”, „ Sunt bucuroasă!”), dar mai ales prin gesturi (încrucişarea braţelor, plecarea capului, lovirea cu picioarele, retragerea sau ridicarea braţelor deasupra capului, în semn de protejare). În procesul educativ este foarte important să urmărim asimilarea de către copil a două aspecte esențiale: înțelegerea reală, la nivelul lui, a unor anumite fapte şi întâmplări din lumea înconjurătoare, la care el poate fi martor şi atitudinea sa corectă față de ele.

Acest lucru se realizează prin exersarea timpurie a exprimării propriilor emoţii, indiferent de natura lor, precum şi punerea în postura „celuilalt”.(„ Tu cum te-ai simţi, dacă…?) Astfel, se creează premisele apariţiei şi manifestării timpurii a empatiei.

Preșcolarii pot înțelege emoțiile exprimate de copiii de aceeași vârstă cu ei în timp ce interacţionează sau se joacă, ceea ce îi ajută în rezolvarea conflictelor. Experimentarea diverselor emoţii, pozitive sau negative, precum şi observarea modului în care ceilalţi copii reacţionează, duce la formarea propriului răspuns, care va fi testat în timp şi poate deveni propriul comportament. Atunci când copilul nu reuşeşte să îşi exprime stările, neputându-le da un nume, este esenţial să fie sprijinit prin întrebări suplimentare sau chiar afirmaţii, de genul :”Cred că eşti furios.”, asigurându-l, în acelaşi timp, că este normal să se simtă aşa şi va fi în continuare, acceptat („ Şi eu m-aş simţi la fel dacă aş fi în locul tău”.)

De multe ori, copilul îşi manifestă sentimentele negative (teama, ruşinea) prin reacţii violente sau prin refuzul confruntării cu persoane sau a frecventării mediului în care a resimţit acele stări. Astfel, preşcolarul care a fost marginalizat sau chiar agresat la grădiniţă poate să lovească la rândul său (alt copil sau jucăriile), iar, uneori, refuză să mai vină la grădiniţă, invocând diverse pretexte sau chiar, somatizând. Părintele, în parteneriat cu educatoarea, poate identifica motivul real din spatele comportamentului şi să ia măsuri în acest sens.

Exprimarea autentică a emoţiilor unui copil poate fi observată în timpul jocului de rol, când copilul experimentează, într-un cadru sigur, emoţii şi comportamente, pe care nu şi le poate asuma în mediul real, din diferite motive – timiditate, teama de a nu fi criticat sau frica de o anumită persoană. Observând cu atenţie rolul copilului şi preferinţele acestuia, educatoarea descifrează emoţiile care stau în spatele comportamentului, ajungând la cauza acestuia şi ajutând copilul să îşi identifice propriile emoţii, dându-le nume şi vorbind deschis despre ele. Această analiză se face fără critică, uneori fiind necesar să trecem de la stadiul de observator la cel de actor în jocul copilului, dacă acesta ne permite.

Atunci când preşcolarul insistă în a-şi ascunde emoţiile, adultul care a înţeles cauzele poate apela la poveştile terapeutice, uneori adaptate sau chiar create, în care personaje similare copilului (sau chiar educatoarea, la vârsta acestuia) traversează şi depăşesc situaţii dificile. Se creează astfel sentimentul solidarităţii, al încrederii şi oferă, în acelaşi timp, posibile rezolvări pe care copilul le poate prelua sau adapta.

Când emoţiile copilului sunt prea puternice şi nu ajung la suprafaţă, acestea sunt internalizate şi se pot transforma în somatizări (otitele repetate, udarea nocturnă a patului, durerea de burtă, lăcrimarea ochilor etc.) şi reprezintă limbaje ale stărilor neexprimate, interzise. Astfel, dificultăţi emoţionale care nu pot fi redate prin cuvinte, sunt „strigate” de către corp.

Simple gesturi ale cadrului didactic pot aduce bucurie copilului, mai ales dacă ele sunt „marcă” a acestuia, repetându-se în timp: scoaterea unei marionete din dulap, deschiderea unei cărți, suflarea „prafului magic”, etc. Relaţia bună cu cadrul didactic se poate traduce prin nerăbdarea copilului de a ajunge la grădiniţă (uneori cu o floare culeasă în drum) sau îmbrăţişarea oferită la plecare. Astfel, emoţiile copilului se resimt prin gesturi şi mimică, aspecte greu de simulat sau ascuns de către un copil de vârstă mică.

Ascultarea şi acceptarea emoţiilor copilului de către adult este un factor esenţial pentru dezvoltarea armonioasă a puiului de om, în vederea formării unei personalităţi echilibrate, empatice, armonioase.