Teorii privind învățarea limbii engleze

Societatea contemporană pune mare preț pe comunicare. Exemplele sunt nenumărate. Oamenii pot transmite un mesaj unui număr imens de persoane prin intermediul rețelelor de socializare, obținerea unui job este condiționată adesea de abilitățile de comunicare ale celui intervievat, telefoanele mobile sunt folosite în toate colțurile lumii. În aceasta societate globalizată, unul din principalele vehicule de comunicare este limba engleză. D.Crystal (2003) menționează că limba engleză este limba maternă a aproximativ 400 de milioane de oameni, este a doua limbă pentru mai mult de 430 de milioane de persoane, în timp ce aproximativ 750 de milioane de oameni o vorbesc ca pe o limbă străină. Adunând aceste date se concluzionează că limba engleză este vorbită de peste un miliard și jumătate de oameni pe  întregul glob.

Potrivit Eurobarometrului 386,”Europeans and their languages”, publicat în iunie 2012, limba engleză domină de la distanță topul celor mai vorbite limbi străine în Europa.

De-a lungul timpului, s-a constatat că unele persoane învață mai ușor limbi străine decât altele. Această constatare a dus la numeroase studii care să evidențieze factorii decisivi în învățarea limbilor străine. Rezultatele acestor studii sunt contradictorii pentru că învățarea unei limbi străine este un proces foarte complex. Teoriile cu privire la modul de învățare a limbii engleze merită studiate, deoarece au influențat, de-a lungul timpului, modul în care se predau limbile străine în școli.

Ca prim exemplu trebuie menționată teoria behavioristă, lansată în prima jumătate a secolului XX. Susținătorul aceste teorii este Bernard Skinner, care în cartea sa ”Verbal Behaviour” susține că orice comportament se poate învăța printr-o procedură care include trei etape: stimul-răspuns-recompensă. Teoria are la bază un experiment cu un șobolan care, atunci când o lumină (stimulul) este aprinsă, apasă o bară metalică (răspuns) și primește o bucată de carne (recompensă). Dacă această activitate este repetată de mai multe ori, șobolanul ajunge să apese acea bară ori de câte ori becul se aprinde, chiar dacă nu mai primește bucata de carne. Același lucru se întâmplă, potrivit lui Skinner și în cazul comportamentului uman. Orice bebeluș plânge atunci când îi este foame. Părinții răspund la plânsul său hrănindu-l. Cu cât crește, cu atât plânsul său este înlocuit de unele sunete care se rafinează de-a lungul timpului. Efectul însă este același, el este hrănit. În timp copilul crește, începe să articuleze cuvinte și să spune ceea ce își dorește. Așa explică Skinner modul în care copiii achiziționează prima limbă.  El consideră că în același fel se întâmplă și cu limbile străine. Din moment ce o limbă străină este un comportament lingvistic pe care urmează să și-l însușească o persoană rezultă că metoda bazată pe stimul-răspuns-recompensă se poate folosi cu succes.

Behaviorismul a adus în clase „metoda ascultare-repetare”, ca reacție împotriva metodei, care se folosea până atunci. În mod tradițional elevii trebuiau să învețe pe de rost o mulțime de cuvinte și traducerea lor, trebuiau să cunoască foarte bine regulile gramaticale după care funcționează limba și să traducă fragmente lungi din literatura engleză. Noua metodă subminează complet acest mod de predare. Elevii sunt expuși unor fragmente audio, în care au posibilitatea prima dată de a auzi vorbitori nativi. Ei sunt puși să repete ceea ce au auzit până sunt capabili să reproducă acea structură singuri. O dată ce elevii și-au însușit un item, se trece la variații pe aceeași structură. Spre exemplu elevii aud la casetofon ”I like tea”. Ei sunt puși să repete. Atunci când simte că sunt pregătiți, profesorul înlocuiește cuvântul ”tea” cu alte cuvinte  (”I like milk. I like coffee. I like juice.”).

Teoria lui Bernard Skinner a fost combătută de către lingvistul Noam Chomsky. El consider că omul dispune de o abilitate mentală de a procesa ceea ce aude și de a crea ceva cu totul nou pornind de la această bază. Copiii se nasc cu un „procesor” care le permite să formuleze reguli referitoare la informațiile pe care le aud. O dată ce aceste reguli au fost activate, potențialul pentru creativitate este nesfârșit. Una dintre principalele probleme legate de aceste teorii este faptul că ele sunt foarte dificil de verificat empiric.

Limitele celor  două teorii (cea a lui Skinner și cea a lui Chomsky) îl determină pe Stephen Krashen, lingvist american să lanseze o nouă teorie și metodă de învățare a limbilor străine. Metoda pe care o propune Krashen este expunerea cât mai frecventă a elevilor la limba engleză, vorbită în mod  natural, implicând accente, intonații, ritmuri diferite într-un mediu plăcut, în care elevii nu sunt stresați de presiunea testelor, a notelor, a competiției. Fiind expuși la limba engleză fără a fi tracasați de notele pe care urmează să le primească, elevii achiziționează structuri ale limbii în mod inconștient, dar sunt apoi capabili să le folosească ei înșiși. Așa se explică faptul că persoanele care trăiesc o perioadă în cadrul unei comunități vorbitoare de limba engleză  sunt capabile să o vorbească la un nivel acceptabil, fără să o fi studiat într-un cadru organizat. Krashen face astfel diferența între „achiziție” (limba pe care un elev o asimilează în mod aproape inconștient pentru simplul fapt că este expus la ea) și „ învățare” (limba pe care elevul o studiază în mod rațional, conștient ajutat eventual de un profesor). În realitate această teorie este foarte greu de verificat, pentru că nu poți ști dacă o structură lingvistică pe care o folosește un elev a fost asimilată prin „achiziție” sau prin „învățare”.

Preluând teoria lui Chomsky, Gregg face o altă distincție importantă în privința învățării limbilor străine, anume între  „a ști ce” ( ” to know what”) și „a ști cum”(” to know how”). Din perspectiva lui Chomsky  „a ști ce” înseamnă a avea cunoștințe de gramatică, de vocabular, de fonetică, a cunoaște regulile care gurvernează structura unei limbi.„A ști cum” se referă la ceea ce în engleză este denumit prin termenul ”performance”, modul în care o persoană este capabilă să folosească efectiv cunoștințele de limbă pentru a comunica. A ști o limbă străină implică nu doar cunoașterea gramaticii și a vocabularului, ci și a fi capabil să folosești aceste cunoștințe pentru a exercita anumite funcții lingvistice (a saluta, a mulțumi, a se scuza). Există elevi care au multe cunoștințe de limbă, care obțin note mari la teste (deoarece acestea verifică doar cunoștințele de limbă) și care nu reușesc să producă nicio frază coerentă atunci când sunt în situația de a avea o conversație în limba engleză.

Distincția „a ști ce” și „a ști cum” este preluată și de alți autori precum Bialystok (1978), care propune un model psiholingvistic care face diferența între cunoștințele de limbă (conjugări, declinări, cazurile substantivului, vocabular etc.) și abilitatea de a folosi aceste cunoștințe pentru a te face înțeles. Dell Hymes (1972) menționează că în afară de cunoștințele de limbă (fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă), persoana care vrea să fie un bun vorbitor de limba engleză trebuie să aibă și abilitatea de a folosi limba în mod adecvat în funcție de contextul dat și de participanții la comunicare. Această abilitate este numită în literatura de specialitate ”communicative competence” („competență de comunicare”).

În ceea ce privește această competență de comunicare Canale și Swain (1980) propun un model tripartit care descrie un vorbitor competent de limba engleză ca limbă străină. Acest model include următoarele elemente: competența gramaticală (cunoașterea regulilor care guvernează fonetica, morfologia, sintaxa, vocabularul); competența socio-lingvistică (cunoașterea regulilor socio-culturale care funcționează în societățile vorbitoare de limba engleză – distanța spațială care trebuie menținută între vorbitori, semnificația unor gesturi, regulile de politețe etc.) și competența strategică (modul în care un vorbitor își organizează discursul pentru a face înțeles mesajul pe care vrea să îl transmită).

Școala pune accent pe primul element al acestui model, respectiv pe componenta lingvistică. Dat fiind faptul că cele mai multe examene pe care trebuie să le treacă elevii în limba engleză sunt scrise (bacalaureatul, tezele la limba engleză, testele de admitere la clasele cu profil intensiv engleză), se verifică în general cunoștințele de limba engleză pe care le-au dobândit elevii de-a lungul timpului și nu modul în care aceștia comunică într-o situație asemănătoare celor din viața reală.  Elevii învață o mulțime de reguli referitoare la regulile gramaticale, însă adesea limba este scoasă din context. Exercițiile pe care le găsim în cărțile de gramatică propun o limbă artificială, diferită de limba spontană, folosită de vorbitorii nativi într-o conversație.  Acesta este și motivul pentru care elevii români impresionează vorbitorii nativi prin acuratețea limbii vorbite pe fondul cunoștințelor solide de gramatică pe care le dobândesc de-a lungul școlarității, însă sunt caracterizați drept prea ”bookish”.

În afară de accent, intonație, ritm, aceste ”greșeli” făcute în rapiditatea fluxului conversațional îi fac pe tinerii români care ajung în Marea Britanie sau Statele Unite să aibă impresia că engleză vorbită de nativi este o altă limbă față de ceea ce au învățat ei la școală.  În cazul limbii engleze, deviațiile față de limba standard, învățată din cărți sunt mult mai frecvente decât în cazul oricărei altei limbi străine, din cauza faptului că se vorbește peste tot în lume.

Principala problemă cu toate teoriile care încearcă să explice modul în care oamenii învață limbile străine o constituie dificultatea de a le proba prin date empirice. În ciuda numeroaselor studii făcute pentru a proba aceste teorii, nu se poate ști cu exactitate modul în care oamenii învață limbi străine sau de ce unii oameni reușesc să învețe o limbă străină mult mai ușor decât alții. Cert este doar faptul că nu există metode miraculoase prin care oamenii reușesc să învețe într-un timp foarte scurt limba engleză, așa cum promit strategiile de marketing, riguros organizate prin care sunt prezentate anumite cursuri. Cursuri care promit rezultate excepționale în timp record precum „Înveți engleza în 15min/zi timp de 24 de săptămâni folosind aceste metode revoluționare” sau  „Vreau să învăț foarte repede engleza, acasă, singur, fără profesor” pot furniza anumite cunoștințe de limba engleză, însă este o mare diferență între a avea cunoștințe de limba engleză și a fi un vorbitor de engleză cu un nivel apropiat vorbitorilor nativi.