Când un tată își frământă mâinile și spune „Copilul meu e tot ce am pe acest pământ…”, simți că te prăbușești tu, ca profesor de sprijin, cu toată psihopedagogia ta cu tot

Activitatea profesorilor itineranți și de sprijin nu mai este doar despre copiii cu cerințe educaționale speciale, elevii cu dificultăți de învățare și/ sau copiii cu handicap integrați în învățământul de masă. Rolul de a fi manageri de caz servicii psihoeducaționale, atribuit profesorilor de sprijin prin Ordinul 1985/2016 (ordin comun al Ministerului Educației, Ministerului Sănătății și Ministerului Muncii, Familiei și Solidarității Sociale) publicat în Monitorul Oficial al României 1019/2016 privind aprobarea metodologiei pentru evaluarea și intervenția integrată în vederea încadrării copiilor cu dizabilităţi în grad de handicap, a orientării școlare și profesionale a copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și în vederea abilitării și reabilitării copiilor cu dizabilităţi și/sau cerințe educaționale speciale impune o abordare integrată și complexă asupra contextului situațional în care elevul cu cerințe educaționale speciale își duce viața de zi cu zi. Astfel, profesorul de sprijin este pus în situația de a nu mai fii profesor, ci de a gestiona contexte cotidiene de dezvoltare educațională și psihosocială a elevului beneficiar.

În acest cadru, cooperarea cu reprezentanții legali ai copiilor aflați în dificultate este corelată cu dorința acestora de a înțelege și a se implica. Construirea acestui context de cooperare se realizează prin activitățile de consiliere psihopedagogică și integrare educațională. Simplu de spus…

În concret, când un tată dezarmat (dar, ca o ironie a sorții, armat prin prisma ocupației sale profesionale) îți spune în cancelarie, în timpul unei activități de „consiliere cu părinți” că „E. (prenume elev) este tot ce am pe acest pământ, este singurul nostru copil și nu înțeleg de ce nu poate să fie ca toți ceilalți copii…, de ce nu poate căci noi am făcut și facem tot ceea ce este uman posibil”… îți dai seama că toată psihopedagogia specială, toată psihologia clinică, toată metodica predării și întreg univers al științelor educației… nu au un răspuns… Iar tu, ca profesor de sprijin, singur și înconjurat de zidurile tăcerii ale unei liniști absolute, trebuie să oferi ceva în câteva secunde… Un răspuns credibil care să nu rănească, dar care să nu mintă, care să ofere adevăr dar nu umilință, să nu ofere speranțe deșarte ci șanse reale… Și toate acestea pe loc și în timp real… Ești condamnat a oferi informații valide științific, aplicabile și concrete. În fracțiuni de secundă gestionezi propriile tale emoții pentru a putea impune o situație de calm, speranță și încredere, de credibilitate și empatie. Și nu este ușor…E greu, însă este greu doar pentru profesorii de sprijin cărora le pasă…

Celor care nu le pasă le este simplu: „Mergeți la Ana și la Caiafa pentru evaluare, și vedeți și la stânga și la dreaptă, mergeți și la N.P.I., mergeți și la oftalmolog, vedeți și la audiolog și la…, și la… până obosiți și nu mai puneți nicio întrebare…”.

Ceea ce am descris mai sus nu este o activitate de consiliere a unui părinte! Secvența descrisă reprezintă doar 2 minute din întreaga activitate de consiliere cu acel tată, dar două minute sfâșietoare pe care nu aș fi dorit să le trăiesc niciodată nici ca profesor de sprijin și nici ca om. Nu pentru că acel tată se face vinovat de o afirmație articulată care surprinde foarte bine frământările din sufletul său ci pentru că noi, ca specialiști, nu avem soluții, nu avem răspuns și suntem condamnați pentru a oferii răspunsuri… Și profesorii de sprijin cărora le pasă pun suflet și emoție, frământări și… poate devin patetici. Poate că acel tată, în sinceritatea sa, nici nu a conștientizat ce limite au fost atinse. El, în simplitatea aformației, voia doar simple soluții și nimic mai mult. Poate că acest episod nici nu a fost reținut de tatăl însuși. Sper…

Dincolo de descrierea secvenței, am încercat să văd cum ar fi gestionat colegii mei secvența descrisă în cadrul unor ședințe metodice/ de supervizare. Răspunsurile au fost fascinante: „Trebuia să îi spui că după nori vine și soare…”, „Trebuia să îi spui că toate acestea sunt genetice…”, „Trebuia să îi spui că toate se rezolvă cu timpul…”, „Trebuia să îi spui să se ducă la un specialist” ș.a.m.d.. Poate că răspunsul pe care l-am dat chiar a fost optim: „Nu știu să vă spun decât că încerc să vă sprijin, cu tot ce pot, în limitele ce le am.”.