Comunicare educațională. Limbajul violent – manifestare deviantă la elevi

Se aud tot mai multe voci care acuză că limbajul generaţiilor de vârstă şcolară pare să se deterioreze şi nu doar în sensul sărăciei de limbaj, ci şi în sensul utilizării limbajului ca mijloc de agresiune. În mediul şcolar actual, de obicei, regulamentele şi programele existente vizează mai ales manifestări ale violenţei fizice, consecinţele acesteia fiind imediat sesizate şi cu un grad mai ridicat de vizibilitate, având, prin urmare, un impact mai puternic. Nu trebuie uitat nici faptul că limbajul violent poate fi un prim pas spre violenţa fizică şi că poate afecta grav echilibrul emoţional al celui agresat, cu atât mai mult cu cât efectele nu sunt uneori perceptibile imediat, ci apar pe termen lung, de multe ori în formă agravată.

Pentru a identifica poziţia devierilor de limbaj în gama largă a comportamentelor umane, sunt necesare câteva precizări.

În primul rând, vom prelua definiţia devierilor de comportament propusă de Emilia Albu, conform căreia comportamentul deviant este „orice abatere a comportamentului de la normele generale de convieţuire, de la normele morale, culturale, juridice ale societăţii”; astfel devine evident de ce comportamentul agresiv este un comportament deviant.

În al doilea rând, ţinând seama de simptomele devierilor de comportament, recunoaştem devierile de limbaj ca fiind manifestări ale comportamentului agresiv în sfera afectivă, a dezvoltării intelectuale sau în sfera voliţională.

În al treilea rând, raportându-ne la clasificarea comportamentelor realizată de I. Străchinaru – comportamente de evaziune sau de demisie, comportamente de dominare, agresive sau revendicative, şi comportamente perverse – regăsim limbajul violent atât ca manifestare a evaziunii sau a demisiei, cât şi a tendinţelor de dominare, agresiv-impulsive.

Altfel spus, cauzele ce pot determina apariţia violenţelor de limbaj pot fi:

• lipsa afecţiunii în familie, în colectivul de elevi, în societate;
• percepţia deformată a manifestărilor afective;
• dorinţa de integrare într-un grup în care devianţa este norma;
• existenţa unor decalaje intelectuale sau de abilităţi faţă de grupul de referinţă;
• confruntarea cu probleme aparent insolvabile şi care ameninţă statutul personal, din punct de vedere al relaţiilor cu cei din jur, al viitorului propriu etc.
• frustrarea rezultată din comportamentul injust al celor din jur;
• neconcordanţa între dorinţe şi capacităţile de realizare a acestora etc.

Astfel, devine evident faptul că limbajul violent este doar un simptom, o formă de manifestare ce poate fi determinată de o diversitate de factori, de unde şi varietatea tipurilor de violenţă în limbaj. Limbajul violent constă în:

• exces de vorbire;
• minciună;
• ironie, sarcasm;
• denigrare, desconsiderare faţă de cei din jur;
• injurie, ameninţare, calomnie;
• refuz de a vorbi, negativism.

În ceea ce priveşte efectele pe care aceste manifestări le au asupra victimelor, cel mai grav afectată este stima de sine: victimele se simt devalorizate, îşi pierd încrederea în forţele proprii, devin anxioase, de multe ori manifestând la rândul lor comportamente deviante şi realizându-se astfel un climat tensionat în care funcţionalitatea normală este afectată, un cerc vicios în care victima devine apoi agresor s.a.m.d.

Cristina Neamţu preia de la D. Olweus următoarea tipologie a victimelor:

• victime provocatoare, care provoacă intenţionat conflicte cu alţii, recurgând la violenţe verbale, la tachinare la ironie;
• victime participative sau catalizatoare, care îşi asumă voluntar rolul de victimă pentru a fi acceptaţi de ceilalţi;
• false victime, care reclamă mereu incidente imaginare din nevoia de a atrage atenţia asupra sieşi.

Această tipologie ilustrează afirmaţia de mai sus, referitoare la relaţia agresor-victimă. Ţinând seama de factorii generatori al devierilor de limbaj, de formele variate de manifestare şi de efectele negative pe care au nu numai imediat, ci şi pe termen lung, devine evidentă necesitatea căutării unor soluţii, a unor metode de combatere a acestui tip de violenţă.

O primă direcţie în care trebuie acţionat este cea a legăturii şcoală-familie, din mai multe considerente. Cunoscând familia, implicit se obţin mai multe informaţii referitoare la elev, în vederea unei intervenţii mai eficiente pentru neutralizarea agresivităţii limbajului. De asemenea, familia joacă un rol extrem de important în dezvoltarea copilului, astfel încât orice acţiune iniţiată în şcoală este sortită eşecului fără colaborarea familiei. Relaţia între mediul şcolar şi cel familial trebuie sa fie una coerenta si continua, pentru a oferi copilului un climat afectiv-educativ propice unei dezvoltări armonioase, în spiritul idealului educaţional şi al aspiraţiilor proprii. În cazul în care familia se confruntă cu diferite probleme, acestea vor reprezenta un factor generator al manifestărilor violente ale copilului; şcoala poate iniţia în astfel de cazuri programe de consiliere, educare, formare pentru a crea premisele îmbunătăţirii mediului familial al copilului.

O altă direcţie de acţiune o reprezintă programele şi activităţile desfăşurate în şcoală, centrate pe formele de agresiune discutate anterior. Elevul cu manifestări comportamentale agresive poate fi implicat în activităţi care să-l ajute să depăşească starea agresivă şi, în acelaşi timp, să consolideze relaţiile pozitive în cadrul grupului căruia îi aparţine, caz în care se reduce şi riscul agravării situaţiei existente şi al apariţiei ulterioare a altor cazuri similare. Toţi elevii, nu doar cei cei agresivi, trebuie implicaţi activ în soluţionarea unor astfel de cazuri, pentru a-şi dezvolta capacitatea de a rezista, de a se opune asertiv unor eventuale manifestări agresive îndreptate împotriva lor, fără a deveni ei înşişi agresori. Un alt câştig important al unor astfel de activităţi ar fi cunoaşterea mai bună de sine şi îmbunătăţirea comunicării cu cei din jur.

Formele unor astfel de activităţi variază în funcţie de resursele umane, financiare şi materiale implicate şi de obiectivele vizate. Poate fi vorba despre grupuri de lucru, module de consiliere, cercuri de comunicare şi negociere, redactarea de jurnale personale etc. Implicarea elevilor poate fi individuală, la nivel de clasă, inter-clase, împreună cu părinţii, împreună cu profesorii, depinzând de particularităţile cazurilor abordate.

Este de dorit ca în astfel de activităţi să fie implicat consilierul/ psihologul şcolar, în mod evident calificat pentru a acţiona eficient în asemenea situaţii, cunoştinţele şi abilităţile personalului didactic nefiind întotdeauna suficiente pentru o rezolvare profesionistă.

Comunicarea permanentă cu elevii, încurajarea lor să-şi exprime punctele de vedere fără a se teme de consecinţe neplăcute, pot fi tot atâtea căi de deschidere spre prevenirea şi combaterea conflictelor, fie ele şi la nivelul vorbei, nu neapărat al faptei.

În concluzie, simpla reprimare prin forţă, înăbuşirea limbajului violent nu este o soluţie, deoarece cauza nu dispare astfel şi, în plus, se acumulează şi frustrarea sau dorinţa de răzbunare care ulterior pot declanşa forme mai dure de manifestări agresive.

Bibliografie
1. Albu, E., Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi terapie, ed. Aramis, Bucureşti, 2002
2. DePino, C., Violenţa în şcoală. Ajută-ţi copilul să-i facă faţă, ed. Trei, 2013
3. Doering, A., Higgins, M., Bullyingul nu este amuzant, ed. Bookzone, Bucureşti, 2021
4. Neamţu, C., Conduite agresive în şcoală, în Agresivitatea în şcoală, coord. L. Şoitu si C. Hăvârneanu, Institutul European, Iaşi, 2001
5. Ozunu, D., Psihopedagogia comportamentului normal şi deviant, ed. Genesis, Cluj-Napoca, 1995
6. Smith, P., Bullying. Psihologia bullying-ului şcolar, ed. Prior & Books, 2021
7. Şoitu, L. &. Hăvârneanu, C.,   Agresivitatea în şcoală, Institutul European, Iasi, 2001
8. Şoitu, L., Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001
9. Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969