Reducerea agresivității la elevi

Nu poate fi contrazis faptul că un comportament agresiv are consecințe negative asupra dezvoltării copilului. Deficitele comportamentale sociale sunt relaționate cu agresivitatea. Copilul nu mai este capabil de relaționare și comunicare non-agresivă. Consecința este aceea că trăiesc izolați din punct de vedere social, inițierea contactului este destul de rară și cel mai frecvent se realizează într-o manieră inadecvată, agresivă. De aceea, nu este suficient să reducem comportamentul agresiv, deoarece ar duce la un deficit comportamental și mai mare și ar avea ca și consecință neajutorarea. Comportamentul țintă poate fi structurat în relație cu modelul lui Kaufmann, iar pe baza succesiunii etapelor modelului se poate realiza o delimitare eficientă. Succesiunea etapelor presupune reducerea comportamentului agresiv prin comportamente de cooperare și de ajutorare exersate, acestea fiind întărite diferențial.

O premisă importantă este percepția pe care o are copilul asupra situației, asociată cu un minim de liniște şi relaxare.

Nevoia de a reacționa agresiv este redusă prin oferirea unor modalități de afirmare dezirabile social.

Linişte şi relaxare. Dezvoltarea comportamentului agresiv presupune o evoluţie de duratăşi este relaţionată cu deficite specifice în percepție.

Agresivitate şi hiperchinezie. Dacădezvoltarea comportamentului agresiv debutează la o vârstă timpurie, există o foarte mare probabilitate ca aceasta să se prelungească până la maturitate. O tulburare agresivă este însoţită frecvent de o tulburare hiperchinetică, care precede comportamentul agresiv.

Agresivitatea şi încordarea. Prelucrarea deficitară a informațiilor social-cognitive are consecințe majore în cazul copiilor agresivi. Ei se așteaptă la mai multe evenimente amenințătoare comparativ cu alti copii de vârstă lor. Dacă au şi un comportament agresiv motivat de teamă vor fi mai tensionați, manifestând o neliniște crescută. De aceea, acești copii au nevoie de pregătire prealabilă pentru a putea desfășura cu succes intervenția utilizând unele metode de relaxare – Povești ale Căpitanului Nemo.

Percepţia diferenţiată. Percepţiile distorsionate tipice copiilor agresivi sunt – mişcările rapide sunt percepute ca şi atacuri, şi nu ca încercări de apropiere prietenoasă; în cazul unor vătămari nu pot diferenţia între comportamente intenţionate şi neintenţionate. Frecvent, copiii agresivi nu știu în ce situație un comportament este sau nu adecvat.

Diferenţierea stimulilor. Copiii agresivi trebuie să înveţe să interpreteze corect semnele unei situaţii sociale. Nu trebuie să se simtă amenințați de fiecare stimulare socială, ei trebuie să înveţe să diferențieze între situațiile amenințătoare şi cele neamenințătoare.

Diferențierea reacțiilor. Dintr-o mulţime de posibilităţi de reacţie trebuie selectată cea care este adecvată situaţiei.

Repertoriu comportamental diferenţiat. Copiii agresivi trebuie săînveţesădiferenţieze stimuli, reacţiişi modalități comportamentale precum şiconsecinţele lor. O percepție diferenţiată determină declanşarea unei anumite reacţii la o anumită stimulare, ceea ce va permite diferenţierea comportamentală. Observarea exactă a situaţiei permite copilului să verifice dacă existăîn mod real un eveniment ameninţător sau nu.

Autoafirmarea adecvată. Comportamentele agresive devin utile în afirmarea şi apărarea propriilor interese. Formele adecvate de autoafirmare sunt – dorinţa de a fi independent într-un domeniu de viață, asigurarea unui echilibru între responsabilităţi şi drepturi în cadrul familiei, apărarea unui punct de vedere şi manifestarea unor critici adecvate, furie în cadrul conflictelor fără vătămarea obiectelor şi persoanelor, concurenţa loială… Autoapărarea înseamnă, în primul rând, selectarea dintr-un repertoriu de comportamente pe acela care satisface cel mai bine propriile nevoi şi care limitează nevoile altora, servind protecţiei propriei persoane.

Formele negative de autoafirmare sunt: repertoriu comportamental restrâns, agresivitate masivă în conflictele reale sau percepute, căi prestabilite de rezolvare a conflictelor, urmărirea permanentă a propriilor interese chiar în dauna altora…

Autoafirmarea adecvată se caracterizează prin faptul că propriile beneficii sunt puse în relaţie cu consecinţele negative pe care le vor avea ceilalţi. Autoafirmarea adecvată poate fi exersată prin jocuri de rol.

Cooperare şi comportament de ajutorare. Pe lângă autoapărarea adecvată, sunt necesare şi comportamente de cooperare şi ajutorare. Aceste manifestări sunt incompatibile cu agresivitatea şi de aceea întăresc potenţialul de inhibiţie al actelor agresive. Acestea nu sunt altceva decât comportamentul prosocial care oferă o paletă vastă de modalităţi (Miller şi Eisenberg, 1988). În dezvoltarea comportamentului prosocial se face diferenţă între comportamentul altruist şi cel de cooperare.

Comportamentul altruist se manifestă atunci când sunt ajutaţi oamenii care se aflăîn situaţii dificile. În cazul cooperării este vorba de recunoaşterea solicitării ajutorului de către ceilalţişi de încercarea de soluţionare a problemelor împreună cu partenerul. Odată cu sentimentele pozitive, crește şi probabilitatea de manifestare a comportamentelor de cooperare şi de ajutorare în situaţiile ulterioare. Concluziile empirice susţin că aceste comportamente pot fi îmbunatăţite prin jocuri de rol (Walley, 1993).

Autocontrol. Unii copii nu au învăţat cum să influenţeze impulsurile agresive puternice şi cum să-şi dezvolte capacitatea de inhibţie. Abilitatea de a se distrage intenţionat de la un comportament reprezintă conceptul de autocontrol. Teoria învățării vede autocontrolul ca pe un proces motivaţional, definitoriu pentru manifestarea comportamentului pozitiv (Bandura, 1989).

Empatie. Al șaselea obiectiv vizează a patra etapă a modelului lui Kaufmann, mai exact predicția şi evaluarea consecințelor. Aspectul emoţional al empatiei se referă la compasiunea pentru ceilalţi, iar componenta cognitivă are în vedere înţelegerea perspectivei celuilalt, identificarea cu persoana în cauză.

Abilitatea de preluare a rolurilor. Pentru a putea vedea perspectiva altei persoane, este necesară abilitatea de preluare a rolurilor şi capacitatea de a recunoaşte intenţiile lor. Prin comportamentul de ajutorare, care reduce suferinţa victimei, agresivitatea este îngreunată şi chiar redusă (Mehrabian, 1997; Menesini şi colab.,1997).

Includerea părinților. Specialiştii în psihologia copilului consideră că empatia este influenţată de comportamentele educaţionale ale părinților, putând fi exersată prin jocuri de rol. Creșterea empatiei se face prin implicarea părinţilor în intervenție, iar prin construirea şi întărirea empatiei se poate aborda şi comportamentul concurențial.

În această privință, rezultatele indică faptul că reducerea agresivității la copii este posibilă doar dacă se schimbă condițiile familiale, atitudinile educaționale și formele de întărire greșite.

Bibliografie
1. Adler A. – „Cunoasterea omului”, Editura stiintifica, Bucuresti, 1991.
2. Allport G.W. – „Personality. Psychological Interpretation”, Henry Holt, New York, 1937.
3. Balica, M., Fartuşnic, C., Horga, I., Ionescu, M., Jigău, M., Liiceanu, A., & Mărutescu, A. – ,Rezultatele cercetării de teren -Violenta în şcoală”, Bucureşti: Ed. Alpha, 2006.
4. Bandura, A.-  ”Aggression: a social learning analysis”, N-Y: Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1973
5. Berger A. – „Copilul dificil”, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 1978.
6. Coasan A., Vasilescu A. – „Adaptarea scolara”, Editura stiintifica şi Enciclopedica, Bucuresti, 1988.
7. Cosmovici A., Iacob L. – „Psihologie scolara”, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 1997.
8. Magerotte G., Willaye E. şi colab. – ” Interventie comportamentala clinica”, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2012.
9. Piaget J. – „Psihologia inteligentei”, Editura stiintifica, Bucuresti, 1965.
10. Păunescu C. – „Agresivitatea umana”, Editura Trei, Bucuresti,1995.
11. Petermann F., Petermann U. – ”Program terapeutic pentru copii agresivi”, Editura RTS, Cluj Napoca, 2005.
12.  Rădulescu M.S. – „Anomie, devianta şi patologie sociala”, Hyperion, Bucuresti, 1991.
13. Schiopu U. – „Psihologia copilului”, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 1967.
14. Szentagotai, A., Tărău, A. – ”Stil de viaţă”, Lemeni, G., Miclea, M (coord), Consiliere şi orientare-ghid de educaţie pentru carieră, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004
15. Verza E., Schiopu U. – „Psihologia vârstelor”, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucuresti, 1995.