Sub semnul punctului. Despre evaluare, cifre și destine

S-a gândit cineva vreodată că un lucru atât de mic poate ajunge să ne organizeze viața? Că un simplu cuvânt poate ghida decizii, cariere, destine? Că, în lipsa lui, parcă nimic nu este complet și că nu te exprimi în totalitate dacă nu spui, răspicat, „punct”?
Domnia sa, punctul, nu este nicidecum o invenție recentă. Dimpotrivă, are o istorie respectabilă. Latinescul punctum înseamnă „înțepătură”, semn că nici strămoșilor noștri nu le era tocmai comod. Se pare că ideea de a fixa, de a marca, de a delimita a fost, încă de atunci, ușor dureroasă. Mai târziu, punctul a devenit unitate de măsură a supraviețuirii: mâncarea se procura pe puncte, iar lipsa lor se simțea imediat, nu doar în stomac, ci și în demnitate. Vremurile s-au schimbat, dar punctul a rămas, adaptabil, discret și omniprezent.

Îl întâlnim de la cele mai fragede vârste. Copiii învață, încă de la grădiniță, să traseze liniuțe, bastonașe și… puncte. Mai târziu, glasul răsunător și grav al învățătorului fixează regula supremă: „La sfârșitul propoziției se pune întotdeauna punct!”. Dacă lipsește, ești imediat pus la punct. Dintr-un simplu semn de ortografie și punctuație, punctul se multiplică: două puncte explică, punctele de suspensie sugerează, punctul și virgula creează pauze, iar semnul exclamării, așezat dedesubt, produce uimire. Unde-s doi, puterea crește; unde sunt mai multe puncte, efectul este garantat.

Din gramatică, punctul migrează firesc în literatură. „Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur…”, scria Eminescu. „Pe ceru-albastru… un negru punct s-arată”, nota Alecsandri. Devine imagine poetică, simbol, semn al începutului sau al sfârșitului. Oricine a trecut prin școală a auzit, mai devreme sau mai târziu, despre punctul culminant – momentul de maximă tensiune al unei opere literare, fără de care narațiunea și-ar pierde sensul.

În matematică, punctul este definit ca „ceva fără dimensiune”, dar fără de care nimic nu funcționează. „Prin două puncte trece o dreaptă și numai una” – pasămite, întreaga geometrie s-ar prăbuși dacă punctul ar lipsi. Dar el nu se mulțumește cu atât și își extinde stăpânirea asupra întregii matematici: există punct aderent, punct de extrem, punct de maxim și de minim, punct izolat, punct ciclic, conciclic, parabolic, hiperbolic. Un univers întreg construit pe ceva ce, teoretic, nu ocupă spațiu.

Nici fizica nu poate exista fără punct: punct material, punct de topire, punct de îngheț. În muzică, un mic semn așezat la dreapta unei note îi prelungește durata cu jumătate din valoarea ei. Cum se numește? Evident, punct. Pretutindeni, punctul adaugă, fixează, prelungește, decide.

Dar adevărata lui forță se simte dincolo de științe. Ne orientăm în spațiu după puncte cardinale, căutăm puncte de sprijin, ajungem, când e nevoie, la puncte sanitare. Dacă ai ghinion sau calci prea tare accelerația în localitate, obții un punct – sau mai multe – penalizare. Iar câte dintre doamnele și domnișoarele tuturor timpurilor nu s-au confruntat cu punctele negre, adevărate surse de neliniște estetică? Viața pare o succesiune de puncte bine sau prost așezate, fiecare cu efectele lui.

Tonul se schimbă însă atunci când observăm că punctul a ajuns criteriu suprem de evaluare profesională, mai ales în educație. Aici nu mai este un simplu reper, ci o miză. Se caută, se adună, se vânează. Se trece peste orice: coleg de-ar fi, postu-i pe puncte. Participi la concursuri care n-au nicio legătură cu disciplina predată de-o viață, te agiți, te perpelești, aduni diplome, adeverințe, hârtii. Nimic nu mai contează – nici cursurile făcute dintr-o reală nevoie de formare, nici oboseala, nici ridurile apărute în momentele de excitabilitate nervoasă. Important este punctul. Cât mai multe de partea ta.

Situația devine cu atât mai apăsătoare cu cât, astăzi, soarta profesorilor atârnă de punctaje într-un context tot mai rigid. Norma didactică a crescut la 20 de ore, numărul de elevi din clase a crescut, iar paradoxul este evident: la nivel național, numărul copiilor scade de la an la an. Mai puțini elevi, mai puține posturi, mai multă competiție. În acest peisaj, punctul nu mai este doar un criteriu de departajare, ci o veritabilă sentință profesională. El decide cine rămâne, cine pleacă, cine completează norma în două sau trei școli, cine se mută, cine ajunge, fără voia lui, într-un punct critic al carierei.

Totul se reduce la întrebări precise: unde?, când?, în ce condiții? și, mai ales, câte puncte? Mai contează cât de bine îți desfășori activitatea în clasă? Nu, pentru că acolo nu te vede nimeni. Paradoxal, punctul ajunge nu să susțină munca, ci să o suspende. Devine un nod care strânge, un blocaj care oprește, un filtru prin care nu trece neapărat valoarea, ci conformarea. Totul se transformă într-un fapt statistic.

Mă întreb cum a reușit acest „ceva foarte mic, fără dimensiune” să limiteze și să delimiteze destine. Cum de a ajuns existența profesională a atâtor oameni într-un punct critic, dependent de un calcul rece? Poate că nu punctul este problema, ci locul în care l-am așezat: din reper, l-am transformat în obstacol; din sprijin, în mecanism de excludere.

Dacă, citind acest articol, cuiva i se pare că punctul este un cuvânt inflaționar, el n-a vrut să fie decât câte puțin din toate, dar mai cu seamă un punct de vedere. Sunt pe punctul de a încheia, lăsându-l pe următorul locutor să spună:
„Eu sunt Punctul. Nu mă dau rotund. Astăzi nu mai unesc, ci separ. Nu mai clarific, ci filtrez. Și, de multe ori, nu mai susțin, ci blochez.”