A fi rezilient în profesia de educatoare – eseu motivațional

Andrei este în grupa mică, el și colegii săi vin regulat la grădiniță. Andrei și ceilalți copii, toți iubesc grădinița, jocurile, activitățile și cel mai mult interacțiunile cu doamna, ei nu le zic interacțiuni, e un cuvânt greu pentru cei trei ani ai lor, le zic, privirile doamnei, urmate de îmbrățișări, când trebuie, dimineața, să se despartă de mămica, le zic ajutorul doamnei, la orice nevoie, jocurile minunate, și jucăriile de tot felul, ei știu că doamna lor este de încredere, că i-a cucerit după puțin de la primele zile de grădiniță și, atât Andrei, cât și ceilalți copii, sunt fericiți.
Pe de altă parte, doamna Maria, o doamnă cu experiență de peste doisprezece ani la grădiniță, aflată la cea de-a cincea interacțiune cu o grupă mică, este și dumneaei gata pentru a susține micile lupte de zi cu zi, lupte pe care trebuie să le gestioneze pentru a le păstra încrederea celor mici în autoritatea sa. Ea știe și vrea ca preșcolarii să simtă că, deși ei sunt douăzeci iar ea este doar una, niciunul nu va fi privat de atenția, grija și tratamentul egal dat tuturor, ca ei să fie o echipă așa ca la muschetari: toți pentru unul, unul pentru toți.

Andrei, azi, este ușor răcit, tot cere șervețele, nu știe deloc să curețe năsucul, iar ca el sunt și alți colegi, doamna, scoate ce e mai bun dintr-o situație nefericită, le vorbește despre cauza răcelii, le predă un cântecel, despre cum să-și curețe năsucul, ei, copiii reușesc din ce în ce mai bine să se descurce singuri, sau cum zice doamna, independenți.

O altă zi, altă provocare. Ana, o colegă de la grupă, ce a lipsit vreo săptămână fiind bolnavă, plânge la revenirea la grupă, sub nicio formă nu vrea să o lase pe mama să plece – doamna are deja vreo opt micuți în grupă, iar Ana are nevoie de ea – așa că educatoarea antrenează copiii ceilalți în jocuri, libere dar cu tact, își alege o poziție din care poate interacționa ușor cu Ana, dar  poate vedea și pe ceilalți copii. Mama fetiței, pleacă, altfel întârzie la serviciu; doamna educatoare privește cu blândețe ochii Anei și, cu mâinile sale calde și blânde pe pieptul Anei, îi spune fetiței ce plânge sughițând: Respiră, cu mine, te înțeleg și-ți sunt alături, când vrei, mergem la chiuvetă să îți cureți fața frumoasă, până una-alta, uite, un șervețel.

În tot timpul petrecut cu Ana, ceilalți copii au trecut și ei prin mici interacțiuni, timide ca la grupa mică, ba, mai mult, s-au iscat și mici conflicte pe jucării, dar doamna le-a gestionat cu blândețe, autoritate și corectitudine repetând din preajma Anei, regulile stabilite în oricare din situațiile acestea.

Andrei este trist, nu vrea să spună ce s-a întâmplat, însă doamna Maria știe că el are un frățior mai mic, tot ea știe că un copil de trei ani, căruia i se alătură, în familie, un frățior mai mic, după ce el era singurul copil al părinților săi, suferă un adevărat șoc, prin faptul că, inevitabil, poate să se simtă gelos, sau că a pierdut din atenția pe care era obișnuit să o primească, neîmpărțind-o în trecut cu nimeni. La finalul zilei, doamna îi spune tatălui lui Andrei, printr-un gest discret, că i-ar plăcea să discute puțin. Mămica este foarte ocupată cu nou născutul, tatăl nu poate discuta în lipsa ei, așa că doamna Maria invită părinții la o discuție telefonică, dar și cu apel video, pentru că doamna educatoare știe cât de important este contactul vizual în exprimarea unor puncte de vedere. În convorbire, doamna Maria află toate așa zisele ciudățenii ale lui Andrei, le explică apoi părinților o strategie prin care pot să îi recucerească celui mic statutul de „membru important” al familiei; ea îi sfătuiește ca acesta să fie mai mult implicat în îngrijirea și creșterea frățiorului, iar pentru fiecare alegere pozitivă vizavi de noua postură familială, să „sărbătorească” toți, prin evenimente care includ și încurajează interrelaționarea celor doi frățiori.

După vreo trei luni; doamna Maria primește o felicitare. Este una de mulțumire, Andrei a făcut pe ea o inimă, bebelușul o mică amprentă, mama a scris Mulțumim. Din gestul părinților și din fiecare zi a lui Andrei în care starea sa emoțională se îmbunătățise, ea a înțeles că a funcționat, că intuiția sa a complementarizat fericit resursele metodice din formarea inițială de educatoare, apoi studiile, cercetările și alte câteva situații pe care le-a întâlnit în cei peste zece ani la catedră.

Într-o miercuri, Ioana, o fetiță robustă din grupă, este tratată urât de un băiețel căruia ea îi smulsese o jucărie, băiețelul, din frustrare, o face grasă, și îi întoarce spatele, spunând că nu se mai joacă nici măcar la masa la care stă ea, darămite cu ea. Doamna Maria intervine, întrebând ce s-a întâmplat, Ioana plânge că băiețelul a numit-o grasă – nu înțelege ea bine sensul, dar știe că nu îi place nici privirea nici tonul colegului. Băiețelul, simțind că a greșit, spune că el era primul care prinsese să se joace cu păpușa din mâna tremurândă a Ioanei. O situație rezolvată printr-o discuție cu cei doi. Prima dată, se stabilește cine a avut primul păpușa, apoi Ioana este rugată să spună regula despre împărțitul și luatul unor jucării ale grupei de la un coleg la altul. Băiețelul este rugat să se gândească și să explice într-o discuție separată, fără Ioana, ce înseamnă cuvântul pe care l-a folosit la adresa Ioanei, dar explicația este ascultată cu atenție de doamna Maria. Ioanei i se cer scuze pentru jignire, pe care a simțit-o ca pe o jignire mai mult contextual decât prin conținut. Băiețelul, luat deoparte, spune că îi pare rău că a vorbit așa, doamna înțelegând că în criza aceea cu luarea jucăriei acesta a reacționat primar, cu sentimentele rănite, a avut tendința să rănească. Îi explică cu delicatețe că acest cuvânt folosit nu trebuie să fie alăturat niciunui om, iar dacă cineva i se mai pare lat sau mare, să îi zică robust, dar doar pentru el, niciodată să nu facă afirmații despre cineva și aspectul său fizic, felul cum arată corpul ei sau al lui, pentru că, deseori, se întâmplă ca în situația prezentă, în care el a rănit sentimentele Ioanei.

Întâmplările  de mai sus sunt doar miimi de miimi de procente din milioanele de  circumstanțe ce se nasc într-o grupă preșcolară, și, extrapolând, în una de școală, sau în una  de gimnaziu. Profesorul, educatorul sau învățătorul sunt în opinia mea, cei mai abili diplomați ai societății, prin vorbe, opresc războaie, și prin fapte și vorbe unesc suflete mari sau mici, acolo unde acestea ridicaseră pereți între ele, profesorul, având abilitatea de a se face punte între toți participanții la educație.

Această profesie cere o abilitate despre care secolul nostru, zilele recente vorbesc cu termenul reziliență, ea fiind explicată ca o capacitate de a te adapta la stres, oboseală sau situațiile complicate, pe care trebuie să le gestionezi, reușind să scoți prin abilitatea ta adaptativă, maxim din ceea ce-ți oferă o situație de limită.

Educatoarea – doamna Maria – suntem noi, toți adulții planetei prezente. În fiecare zi avem datoria să ajutăm copii ca Andrei, Ioana sau Ana să capete încredere și să crească într-un mediu ce îi formează, ce le educă ființa – nu ca să fie ușor de manevrat, ci ca prin reziliența lor să aleagă calea cea mai optimă prin care să rezolve situații diverse de viață.

Suntem datori să oferim aripi viitorului umanității, ca cei ce vor conduce Pământul de mâine să fie abilitați cu gândire critică, putere decizională și multă lumină. Iar noi, dascălii, avem multă, multă lumină de revărsat peste conștiințe.