Abordarea pozitivă a comportamentului copilului. Planul B

Modelul Soluții Colaborative şi Proactive, propus de Greene (2015), este un model educaţional aplicat cu preponderenţă în cadrul instituţiilor de învătământ unde comportamentele de tip problematic tind să fie tot mai numeroase şi afectează cel mai adesea desfăşurarea în condiţii optime a demersului didactic, dar se doreşte şi o soluţie prin implicarea tuturor partenerilor implicaţi (elevi, părinţi, cadre didactice, specialişti). Modelul pleacă de la ideea că apar comportamente neadecvate din cauza faptului că acești copii nu au dezvoltate anumite aptitudini care să-i determine să se adapteze la cerințe, cu alte cuvinte, ei se comportă bine dacă pot sau știu cum ar trebui să se comporte bine. Aceste „abilități nedezvoltate” devin problematice în anumite situații sau în condiții specifice care generează probleme nerezolvate. Astfel, autorul propune un instrument privind Evaluarea aptitudinilor nedezvoltate şi a problemelor nerezolvate, un ghid cu dificultățile pe care le pot avea copiii în diferite situații generale, concomitent cu modul concret de manifestare a acestora în situații particulare.

Se va întocmi un astfel de ghid pentru copiii care întâmpină dificultăți, dar şi pentru copiii care aparent nu întâmpină dificultăți majore. Odată ce sunt identificate aptitudinile şi problemele, comportamentul copilului devine mai previzibil, ceea ce înseamnă că problemele nerezolvate pot fi abordate proactiv.

Impunerea voinţei adultului nu este nici eficientă, nici de dorit (acesta constituie Planul A de acţiune) şi de aceea propune planul B, care ajută atât adulţii, cât şi copiii să lucreze împreună pentru a obţine o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi, astfel încât problema să fie rezolvată, iar aptitudinile nedezvoltare să fie învăţate. Planul B îi ajută pe adulţi să clarifice şi să înţeleagă nemulţumirile şi perspectivele copilului referitoare la o problemă nerezolvată anume, respectiv pe copii să înţeleagă preocupările adultului în legătură cu aceasta.

Există trei paşi de urmat în cadrul Planului B şi anume: empatia, definirea preocupărilor adultului şi invitația.

Empatia reprezintă pasul în care încercăm să înţelegem cât mai bine posibil grijile sau perspectiva copilului faţă de problema data. Asemeni adulţilor, copiii au grijile lor: foame, oboseală, teamă, dorinţa de a face anumite lucruri, dorinţa de aprobare, tendinţa de a evita lucrurile la care nu se pricep, dorinţa de a nu fi puşi în situaţii jenante şi umilitoare. Pasul empatiei se realizează introducând în discuţie problema nerezolvată. Se începe cu „Am observat că…” şi se termină cu „Ce se întâmplă?”, inserând problema de rezolvat între cele două.

Fără a avea idei preconcepute despre ceea ce stă în calea copilului, adultul utilizează diferite strategii de sondare, de investigare, pentru a încerca rezolvarea unei probleme în mod colaborativ. Sunt conturate opt strategii de sondare:

1. Ascultarea reflexivă şi clarificarea afirmațiilor – implică, în mare măsură, repetarea cuvintelor spuse de copil şi apoi încurajarea de a furniza informații suplimentare. Aceasta reprezintă strategia standard de sondare.
2. Detalii despre cine, ce, când şi unde referitoare la problemă.
3. Întrebăm de ce problema are loc in anumite împrejurări şi nu în altele.
4. Întrebăm copilul ce crede în toiul problemei nerezolvate.
5. Desfacerea problemei în părțile ei componente. Uneori copiii pot întâmpina dificultăți în procesarea multiplelor componente ale unei cerinţe, fiindu-le greu să spună ce anume îi împiedică să împlinească acea așteptare.
6. Observație discrepantă – aceasta presupune notarea unei observații care diferă de ceea ce descrie copilul despre o situaţie  particulară şi este cea mai riscantă (íl poate face pe copil să înceteze să vorbească) dintre strategiile de sondare. Un copil nu minte doar pentru că a spus ceva ce ar putea să nu corespundă cu realitatea adultului, al cărui rol nu este de a-l prinde pe acela cu minciuna.
7. Discuţii prin care aflăm şi de alte probleme. Acest lucru presupune scoaterea din schema temporară a unor probleme de care s-a discutat deja şi verificarea existenţei altor probleme nerezolvate.
8. Rezumatul şi aflarea altor probleme. Această strategie este similară cu discuția, numai că se rezumă problemele deja auzite şi apoi întrebarea directă dacă mai sunt şi altele.

Definirea problemelor adultului este momentul în care acesta introduce în plan propriile preocupări legate de o problemă sau aşteptare neîndeplinită. Dar identificarea acestora nu este ușoară, cel mai adesea pentru că adulţii îşi mută punctul de interes asupra soluțiilor.

Preocupările adulților pot fi grupate în două categorii: cum îl afectează pe elev problema nerezolvată şi cum îi afectează pe alţi oameni problema nerezolvată. Definirea preocupărilor adultului începe, de regulă, cu următoarele cuvinte: „Problema este că…”, „Grija mea este că…”. Se ţine cont că este suficient timp şi loc pentru preocupările amândurora, aşa că nu este nevoie să fie ignonate cele ale copilului.

Invitația este momentul în care se propun soluții, momentul în care adultul îl invită să rezolve problema în mod colaborativ. Aceasta informează copilul că rezolvarea problemei implică şi participarea sa, nefiind ceva ce i se impune.

Acest pas începe cu reamintirea problemelor identificate la primii doi paşi (de regulă se începe cu o formulare de genul: „Mă întreb dacă există vreo cale…/ rezolvare…”). Chiar dacă îi este dată copilului ocazia de a propune primul o soluţie, nu înseamnă că el e singurul care trebuie să se gândească la aceasta. Utilizând planul B Proactiv, soluţia nu este fixată dinainte, ea prinde contur exact în momentul acela, în urma discuţiilor dintre cei doi.

Rezolvarea unei probleme în mod durabil necesită voința de a lăsa procesul de explorare a soluţiilor să se desfăşoare fără a cere prematur soluţia adultului. Dacă adultul cunoaşte înainte de începerea discuţei cum se va rezolva problema, atunci nu se foloseşte Planul B, ci Planul A.

Soluţiile bune întrunesc două criterii: trebuie să fie realiste (însemnând că ambele părţi se pot ocupa de partea lor de soluţie) şi satisfăcătoare (însemnând că preocupările amândurora vor fi abordate în mod egal).

Utilizarea Planului B pentru rezolvarea problemelor una câte una, va diminua considerabil frecvenţa episoadelor problemă. Copilul va învăţa în timp că problemele sale sunt auzite şi tratate, de asemenea, va învăţa aptitudini cruciale în gestionarea vieţii sociale, emoţionale şi legate de comportament.

Planul B se poate aplica atât individual, cât şi la nivel de grup, iar eficiența sa merită experimentată.

Acesta este un  model de abordare  a educaţiei copilului în manieră pozitivă. Desigur că este o tendinţă actuală aceasta şi mulţi autori oferă astfel de „reţete” de aplicat.

De asemenea, activităţile de parenting sau de formare a părinţilor reprezintă o tendinţă în societatea noastră actuală. Totuşi, a lua un model şi a-l aplica întocmai nu ne face părinţi şi educatori mai buni.

E clar că educaţia bazată pe frică nu este o soluţie, după cum şi extrema cealaltă a educaţiei permisive, care îi face pe adulţi să fie foarte atenţi, pentru a nu „traumatiza” copilul şi a-l lăsa pe acesta să facă numai ce dorește el, este la fel de dăunătoare.

Zona acea de echilibru, în care fermitatea şi regulile se împletesc cu iubirea şi disponibilitatea, în care cel care educă este atent în primul rând la propriul său comportament, în care copilul este crescut într-un mediu al valorilor autentice şi al moralităţii, în care empatia şi altruismul direcţionează demersul educaţional al copilului îl face pe acesta să-şi găsească locul şi importanţa în mediul în care se află.

Bibliografie
Greene, R. W. (2015) Cum să îmbunătăţim disciplina copiilor la şcoală. (Cristian R., Trad.). Bucureşti: Editura Orizonturi.