Importanța educației familiale în reușita școlară

Cu toate că părinţii sunt atenţi la nevoile copiilor, aceştia nu au întotdeauna aşteptări clare din partea lor, considerând că educaţia copilului se realizează natural, de la sine, datorită naturii sănătoase a structurii umane. Atunci când lasă procesul de autoreglare la latitudinea copilului, generând confuzii în ceea ce privește statutul și rolul fiecărui membru al familiei, rezultatele școlare sunt cu precădere nesatisfăcătoare, deoarece în toate etapele dezvoltării cognitive părinții tind să manifeste indulgență peste măsură, chiar slăbiciune. Stilul permisiv al părintelui neglijează componenta controlului, în cele din urmă copiii ajungând să exploateze această slăbiciune.
Educația familială reprezintă un factor determinant în succesul academic al copiilor, iar stilul parental joacă un rol crucial în obținerea performanțelor școlare. Cercetările demonstrează că părinții care adoptă o abordare echilibrată – combinând afecțiunea și susținerea cu controlul și exigența – creează premisele pentru rezultate școlare superioare. În contrast, stilul permisiv, caracterizat prin absența controlului și indulgența excesivă, conduce frecvent la performanțe nesatisfăcătoare. Eficacitatea educației familiale depinde nu doar de stilul parental individual, ci și de gradul de consonanță între mediul familial și cel școlar, precum și de calitatea parteneriatului dintre aceste două instituții educaționale fundamentale.

La fel ca în cazul dezvoltării cognitive, numeroase cercetări indică o dependenţă a reuşitei şcolare de un stil parental caracterizat printr-o combinaţie nuanţată şi flexibilă între afecţiune şi susţinere parentală – recompense, încurajări, sfaturi – a activităţii şcolare a copilului, pe de o parte, control al acestei activităţi şi exigenţă, pe de altă parte. Noţiunea de control nu se află în raport de contradicţie cu cea de autonomie. Performanţa şcolară pare a fi legată de un control parental uneori omniprezent şi autoritar, corelat cu autonomia instrumentală şi funcţională a copilului. Jocul fin între control şi autonomie este surprins de Rollins şi Thomas (1979): părinţii utilizează diverse metode de persuadare – explicaţii, informaţii, în legătură cu efectele unei acţiuni – existând constrângerea explicită, astfel încât copiii au sentimentul de a fi optat ei înşişi pentru comportamentul dorit de adult. Acest tip de control, dublat de o competenţă instrumentală şi de conformitatea cu standardele parentale, conduce la un comportament socialmente competent al copilului, incluzând aici un comportament şcolar caracteristic situaţiei de succes. Clask asociază reuşita şcolară cu stilul autorizat descris de Baumrind, cu alte cuvinte, cu atitudinea încurajatoare a părinţilor, dublată de formularea unor norme clare şi ferme de conduită în interiorul şi în afara familiei, de supravegherea strictă a orarului zilnic şi a contactelor cu exteriorul, de dialogul continuu între părinţi şi copil. O condiţie esenţială a reuşitei şcolare este afecţiunea maternă. Absenţa ei, şi cu atât mai mult respingerea maternă, influenţează negativ atât reuşita imediată, cât şi rezultatele pe termen lung. Relaţia afecţiune- reuşită nu este, însă, mecanică. Afecţiunea maternă pare să conducă, mai degrabă, la insucces, atunci când este dublată de permisivitate în domeniul activităţii şcolare: mamele copiilor performeri sunt mai autoritare şi impun mai multe restricţii decât cele ale copiilor care eşuează şi care le descriu ca permisive, credule, apropiate şi aprobatoare. Dependenţa performanţei de afecţiunea maternă pare a fi diferenţiată în funcţie de sexul copilului: dacă în cazul băieţilor ea este clară, fetele care primesc din partea mamelor cea mai mare afecţiune şi cel mai mult ajutor obţin rezultate şcolare mai slabe.

Dacă autoritatea parentală pare indispensabilă unei şcolarităţi reuşite, se pune problema modului în care ea este exercitată: apelând la tehnici de impunere a puterii, la sancţiuni care pot merge de la pedepse uşoare la maltratare sau dimpotrivă, la tehnici cu bază afectivă şi la legitimarea ei prin explicaţii şi dialog. Concluzionând, cercetătorii Pourtois şi Desmet indică o serie de factori materni, care favorizează, pe termen scurt, dezvoltarea copilului şi adaptarea lui şcolară, influenţa lor fiind uneori asociată unui mediu social favorabil în care copilul este integrat. Comportamentul mamei este favorabil atunci când ea manifestă conduite practice, care ţin seama de capacităţile copilului, recurge la conduite reactive, care facilitează învăţarea atunci când copilul întâmpină dificultăţi, exprimă puţine sentimente de anxietate, furnizează puţine informaţii copilului, stimulează gândirea copilului, întăreşte pozitiv, arată puţine stări negative faţă de copil, atribuie o semnificaţie mai precisă răspunsurilor copilului şi o mai mare stimă faţă de el, exprimă cu mai multă uşurinţă o stare dezagreabilă care rezultă din activitate, pretinde şi oferă o justificare şi o explicaţie pentru răspunsul copilului, îi lasă iniţiativa în timpul activităţii de învăţare, îi furnizează standardele de performanţă, utilizează feedback-uri corective. Atitudinile mamei stimulează dezvoltarea şi adaptarea şcolară atunci când ea manifestă toleranţă, menţine o distanţă suficientă în relaţiile cu copilul, manifestă o încredere prudentă în posibilităţile acestuia, recunoaşte şi respectă prezenţa lui. Din punctul de vedere al factorilor de personalitate, o mare stabilitate emoţională şi un bun control al stărilor emotive, posibilităţi intelectuale superioare, o bună adaptare la mediul familial, perseverenţa şi energia materne au importanţă.

Pe termen lung, investigaţia cantitativă arată că influenţa acestor factori se resimte în lungimea traseului şcolar al copilului. Investigaţia calitativă indică o pondere semnificativă a altor factori: comportamentele şi atitudinile paterne, caracteristicile interacţionale şi dinamice ale sistemului familial în întregul său, traiectoria familială. Aceste concluzii evidenţiază importanţa tipului de interacţiune familială, respectiv a acordului sau a dezacordului între părinţi cu privire la şcolaritatea copilului: eşecul şcolar vine de la sine în cazurile în care există un nivel înalt al dezacordului între stilurile educative parentale.

Stilul educativ al familiei nu influenţează reuşita. Aceasta este un produs complex de factori între care raportul dintre stilul familiei şi stilul şcolii.

Bernstein insistă asupra acestui subiect atunci când analizează raportul dintre codurile familiale şi codurile şcolare, nefiind singurul. Dacă este adevărat că, indiferent de stilul cadrului didactic, copiii proveniţi din familii cu stil coeziv, similar celui autorizat al lui Baumrind, obţin rezultatele cele mai bune, la fel de adevărat este că, pentru orice copil, cu cât este mai mare distanţa între stilurile şcolii şi stilul familiei, cu atât notele sunt mai mici. Atitudinile şi performanţele şcolare ale adolescenţilor sunt dependente, în acelaşi timp, de structurile familiale şi de cele şcolare: dacă definim ca democratice structurile care permit copilului un grad înalt de participare la luarea deciziilor, este incontestabil că metodele familiale şi şcolare democratice măresc gradul de autonomie de care dau dovadă adolescenţii, corelându-se cu atitudini pozitive faţă de şcoală şi cu un traseu şcolar mai lung. Totuşi, structurile şcolare democratice par să aibă efecte mai mari asupra copiilor proveniţi din familii cu un stil mai puţin participativ.

În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii, dascălii, comunităţile locale, statele şi guvernele naţionale se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Unul dintre mijloacele de îndeplinire a acestui scop, implicarea familiei în educaţie, a existat de generaţii. Familiile trebuie implicate în îmbunătăţirea învăţării acasă, precum şi în şcoală dacă avem copii care vor să devină persoane instruite. Familiile pot întări învăţarea acasă prin implicarea în şcolile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceştia să participe la lecţii şi susţinându-le interesul pentru discipline incitante dar şi lărgindu-şi propriile abilităţi parentale. Şcoala actuală se remarcă prin deschidere pentru toate categoriile de copii, fiind o şcoală a diversităţii, o şcoală a fiecăruia şi în acelaşi timp o şcoală a tuturor.

Toate acestea sunt utile, pentru că familiile din societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu competiţia crescută din partea copiilor lor, precum şi cu poveri economice care forţează tot mai mulţi părinţi să lucreze în afara căminului şi limitează serios timpul pe care aceştia îl petrec cu copiii lor. În acelaşi timp, există semne conform cărora legăturile dintre cele două instituţii pot deveni mai puternice. Şcolile pot şi chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependenţe. Mediul familial, mediul şcolar, în genere mediul uman sunt prezente în parteneriatul şcoală, familie, comunitate, iar ordinea începe din familie, se dezvoltă în şcoală şi se desăvârşeşte sau dispare în societate, în funcţie de context şi natura manifestă a celorlalte. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale.

Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Atmosfera caldă, de înţelegere în cadrul familiei reconfortează şi creează climatul necesar unei bune dezvoltări intelectuale a copilului, însă exigenţa prea mare, dădăceala, ca şi severitatea au efecte dăunătoare asupra acestuia. Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Komenski, care – în prima carte de educaţie a copilului considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase ani este determinată de dezvoltarea sa actuală. Rolul conducător în procesul de educaţie îl are fără îndoială şcoala, dar în calitatea sa de cel mai apropiat colaborator al şcolii, familia trebuie să o secondeze de aproape şi sincer. Nu putem avea o şcoală performantă cu rezultate notabile dacă cele două părţi nu participă la procesul educativ. Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reuşitei şcolare. Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţie pentru a-şi exercita cu succes rolul în viaţa copiilor, familiile trebuie încurajate prin acţiuni sociale specifice care favorizează derularea optimă a relaţiilor educaţionale. Dezvoltarea personalităţii copilului şi a formării lui în conformitate cu idealul social şi cel personal este influenţată de diferenţele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Pentru ca elevul să se bucure de performanţe superioare pe toate planurile este nevoie de o punte de comunicare, o conexiune reală între şcoală şi familie.

Părinţii sunt în mod obişnuit cei mai buni educatori ai copiilor lor. Dacă vrem ca ei să înveţe fapte şi figuri noi îi vom învăţa – în plus există multe locuri unde putem să cerem ajutor. Bibliotecile nu sunt doar locuri unde putem descoperi cărţi noi împreună cu copiii noştri – ele oferă de asemenea sesiuni de activităţi şi povestit în cadrul cărora copilul poate să cunoască şi alţi copii. Muzeele pot fi şi ele fascinante prin expoziţii şi concursuri cu întrebări concepute special pentru copii. Copiii ne împrumută atitudinea. Dacă punem preţ mare pe învăţătură şi ei vor face întocmai. Trebuie să fim expliciţi în legătură cu importanţa cunoaşterii şi cât de uşor este să o sporească urmându-şi domeniile de interes. Ne amintim mai uşor cuvintele dacă sunt puse pe muzică, după cum majoritatea ne dăm seama dacă ne gândim la toate cântecelele pe care le ştim din reclame. Prin urmare, interpretarea cântecelor reprezintă o metodă excelentă pentru a învăţa pe dinafară înşiruiri şi informaţii. Televizorul şi, în mod special, jocurile pe computer trebuie monitorizate atent şi impuse limite clare de timp. Copiii au nevoie de jocuri active pentru a-şi menţine corpul în formă şi mintea ascuţită şi curioasă. Copiilor le plac concursurile cu întrebări dacă nu sunt prea competitive şi dacă pot câştiga. Putem inventa jocuri cu subiecte complexe precum numele păsărilor, ale mijloacelor de transport sau le putem face şi mai amuzante adăugând un element de genul „descoperă greșeala”.

În concluzie, afirmând că fiecare familie reprezintă o configuraţie singulară a unor trăsături generale, reuşita sau eşecul copiilor în activitatea şcolară sunt determinate nu de apartenenţa familiei la o categorie statistică, ci de particularităţile acestei configuraţii. Dacă familia şi şcoala pot fi considerate ca reţele de interdependenţă, structurate în forme de relaţii sociale specifice, atunci eşecul şi reuşita şcolară pot fi înţelese ca rezultate a unei contradicţii mai mici sau mai mari, ale unui grad de disonanţă sau consonanţă a formelor de relaţii sociale, ce caracterizează cele două reţele de interdependenţă. Maniera în care părintele alege să-şi educe copilul este unică, reflectând nivelul propriu de cunoştinţe, atitudinile sale dar şi concepţia despre educaţie pe care o posedă. Deşi este greu de conturat profilul familiei ideale sau a stilului parental câştigător prin excelenţă, a devenit o certitudine faptul că astăzi, a fi părinte într-o societate complexă şi nesigură, presupune să devii conştient că delegarea educaţiei copiilor nu înseamnă renunţarea la educaţia lor ci, dimpotrivă, completarea unui proiect educativ.” (Telleri, 2003, p. 10).

Bibliografie
1. Brown J.S. (2000), Growing Up Digital: How the web changes work, education and the ways people learn in change, March, april, pp. 10-20;
2. Cristea S. (2010), Fundamentele pedagogiei, Iaşi, Editura Polirom;
3. Constantin N. (1995), Învăţarea eficientă în şcoală, București, Editura Didactică şi Pedagogică;
4. Telleri F. (2003), Pedagogia familiei, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.