Metodologia formării capacităților de comunicare la preșcolari

Procesul de îndrumare a formării capacităților de comunicare cuprinse mai multe etape care se întrepătrund: ascultarea vorbirii celorlalți, reproducerea ei pe baza imitației, construirea unui sistem verbal propriu, consolidarea lui prin exersarea zilnică, prevenirea unor deficiențe și corectarea vorbirii. Situațiile de instruire ce presupun comunicarea se diversifică în funcție de modalitățile, căile și mijloacele la care poate apela educatorul.

Povestirea este modalitatea utilizată frecvent la vârstele mici datorită caracterului ei mai colorat afectiv, mai accesibil. De multe ori, conținutul poveștilor reproduce propria experiență de viață a copiilor, fapt ce permite reluarea în diverse variante a unei teme, de fiecare dată cu elemente de noutate și surpriză. În povestirea liberă sau fără început sugerat, copilul poate aborda un aspect nesemnificativ, neinteresant, poate lungi fără rost povestirea, poate ajunge la un final neelocvent, însă importantă rămâne această cale în sensul exersării capacității creatoare.

Se recomandă a se expune unele povești de două ori, iar în stabilirea repetărilor să se țină seama de grupă și de conținutul fiecărei povești, ponderea cea mai mare a repetărilor apărând în activitatea cu preșcolarii. Se are în vedere trezirea și menținerea interesului copiilor pentru ascultarea poveștilor, captarea atenției pe tot parcursul activității/lecției, înțelegerea și reținerea textului, ca și reproducerea lui cu ușurință.

Ca metodă și ca mijloc de instruire și educație, poveștile educatoarei sunt activități de expunere orală a conținutului unor texte literare, cu caracter realist-științific sau fantastic (povești, basme, legende, balade, schițe). În măsura în care educatoarea expune povestea într-o formă corectă din punct de vedere stilistic și gramatical, pătrund în limbajul copiilor forme de exprimare specifice atât limbii literare, cât și celei populare, se favorizează însuşirea fără dificultate a unor forme stilistice, expresii populare (epitete, hiperbole).

Ascultând povești sau basme, copiii nu numai că sesizează mijloacele verbale folosite de educatoare, dar rețin și cuvintele cu care încep și se încheie basmele ori expresiile care se repetă în basme. Astfel, limba literară și cea populară, cu mijloace stilistice proprii, intră în limbajul curent al copiilor. Preșcolarul mare și școlarul mic învață poezii, citește după imagini, trăind scenariile poveștilor emoțional, dovedind o creștere aproape incredibilă a gamei de nuanțe emoționale legate de personajele poveștilor, dar și de conflictul care se realizează în cadrul acestora.

Printre modalitățile de realizare a activităților de povestire din grădiniță se numără:

a) Teatrul de păpuși

Folosirea lui necesită din partea educatoarei o foarte bună pregătire. Pe lângă cunoașterea perfectă a textului în scopul redării dialogului, a stărilor sufletești și a imitării glasului personajelor, este necesar să se selecteze corespunzător păpușile care trebuie să întruchipeze cât mai fidel personajul și să se perfecționeze mânuirea acestora astfel încât să prindă viață.

Exemplu:

• 3-4 ani: Șoricelul cel prostuț
• 4-6 ani: Lupul și vulpea, Capra cu trei iezi, Puf alb și puf gri

Textul trebuie imprimat pe banda de magnetofon, educatoarea realizând sincronizarea textului cu mișcările personajelor. Teatrul de păpuși își păstrează neștirbit farmecul pentru preșcolari. Astfel, prin intermediul unor păpuși ușor de mânuit, preșcolarii pot asculta păreri sau pot participa la diverse conversații pe teme interesante: relațiile dintre colegi, respectarea adulților, păstrarea obiectelor din clasă/grădiniță. Efectul asupra preșcolarilor este mare atunci când păpușile nu dau nume de elevi se relatează întâmplări petrecute în ore sau în recreații, în care preșcolarii se regăsesc cu greșelile lor sau cu faptele lor bune.

b) Teatrul de masă

Se poate folosi atât la grădiniță, cât și la clasele mici. Pe măsură ce se expune povestirea, personajele sunt prezentate cu acțiuni specifice fiecăruia, pe masă/bancă, în fața copiilor. Se folosesc păpușile din trusele pentru teatru, ca și alte jucării: animale din celuloid sau gumă, ori modele din plastilină.

Exemplu: Turtița (se poate realiza chiar din aluat copt la cuptor). Astfel, în momentul în care realizează prezentarea și descrierea ei (rumenă, caldă, cu miros plăcut și gust bun), copiii o pot analiza apelând la mulți analizatori (vizual, olfactiv, tactil, gustativ).

Pentru înțelegerea semnificației cuvintelor și expresiilor populare (ie, fata-i strânsă-n bețelie, cingătoare, ițari) se pot îmbrăca doi copii în costume naționale și pot fi prezentați în fața grupei pentru a-i introduce pe copii în activitatea de învățare a poeziei „Portul meu”. Prin poveștile selectate din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, copiii se familiarizează cu expresiile limbii populare care marele povestitor le-a folosit cu atâta dibăcie în scrierile sale („scoală duglișule”, „ne amăgea mama”, „tolăniți-vă”). Foarte mulți copii din grupa mare și din grupa pregătitoare rețin corect zicătorile și proverbele, folosindu-le corespunzător în diferite împrejurări.

Repovestirea, ca activitate organizată în grădiniță, reunește întreaga grupă de copii și are ca scop transformarea calitativă în sfera vorbirii, deprinzându-i să se exprime cursiv, logic sub toate aspectele. Prin repovestire copilul își formează deprinderea de a sesiza valoarea de sugestie a comparației:
Exemplu: Cenușăreasa era bună și cuminte ca fata moșului.

Sau/și a antitezei:
Exemplu: Fata babei era leneșă și a moșului harnică.

Nu toate povestirile educatoarei necesită repovestirea lor de către copii. La vârsta preșcolară sunt indicate acele povești care conțin dialoguri, cu acțiuni simple, puține personaje și pot fi reproduse cu ușurință. Ținându-se seama de posibilitățile de redare a poveștilor de către copil, activitatea de repovestire se introduce la 4 ani.

Reproducerea conținutului unor povestiri (povești, basme) cunoscute anterior are ca scop formarea deprinderii de a le expune cursiv și logic și de a exersa vorbirea contextuală și monologată. Indiferent că se apelează la repovestiri libere, fără sprijin intuitiv sau verbal, la repovestiri pe baza unui plan verbal ori pe baza unui suport intuitiv (material ilustrativ – tablouri, machete, siluete), copiii au prilejul să învețe tehnica memorării și reproducerii.

Lectura după imagini este mai frecvent întâlnită în învățământul preșcolar. Succesiunea de întrebări și răspunsuri stimulează percepția orientând gândirea și activizând exprimarea verbală.

Lectura după imagini implică folosirea unor ilustrații, tablouri, imagini proiectate care să sugereze un moment al desfășurării unei povești, să înfățișeze o scenă și să cuprindă un anumit peisaj. În perceperea unui astfel de material, accentul cade pe valorificarea elementelor cunoașterii și experienței anterioare și pe descrierea și sesizarea situațiilor noi pe baza unei analize atente a interpretărilor proprii, exprimate verbal cât mai corect și mai complet.

Conversația reprezintă o cale importantă de activizare a vocabularului. Ea servește consolidării și verificării cunoștințelor deja existente, dar și formării deprinderii de a exprima într-o formă corectă gramatical gândurile, cu ajutorul cuvântului. Cuvântul îi ajută pe copii să-și formeze deprinderea de a se asculta reciproc, de a vorbi în fața celorlalți copii, de a răspunde când sunt întrebați.

Conversațiile își justifică valoarea în măsura în care sunt corelate cu celelalte modalități deoarece copiii trebuie să dispună de suficiente cunoștințe pentru a putea participa la dialog; de aceea, le-am folosit mai mult la grupa pregătitoare pentru școală.

Memorizarea exercită și dezvoltă memoria și funcțiile ei, imaginația și gândirea precum și vorbirea expresivă. O poezie nu este înțeleasă de toată lumea. Ea cere o înțelegere, o implicare sufletească. Prin conținutul ei poezia înfățișează figuri îndrăgite, natura cu frumusețile ei. Fiind la vârsta când se joacă cu cuvintele ca și cu propriile jucării, copii învață poezii despre copilărie.

Comunicarea prin jocul didactic se realizează prin fixarea sau repetarea anumitor cunoștințe în mod plăcut, fără ca interesul celor care comunică să scadă. Comunicarea prin joc se constituie ca activitate fundamentală la vârsta preșcolară. J. Piaget denumește jocul ca fiind un anumit tip de activitate, înțeleasă ca un exercițiu funcțional.

Jocul exprimă experiența socială a copilului sub forma comunicării cu cei din jur. În învățământul preșcolar am apelat la o largă paletă de jocuri precum:

a) Jocuri didactice pentru formarea deprinderii de a pronunța corect sunetele

Exemplu: Cu ce sunet începe cuvântul „pitic”?
În cadrul acestora se pot introduce cuvinte ce denumesc nume de personaje din diferite povești sau obiecte cunoscute din povești (oala, coșul, oglinda).

b) Jocuri didactice pentru formarea deprinderii de a efectua analize fonetice

Exemplu: Jocul silabelor – grupa pregătitoare pentru școala clasa I.
Preșcolarilor de grupa mare și pregătitoare li se poate cere să despartă cuvinte în silabe și silabele în sunete (exemplu: capră, iezișori, lup); de asemenea, trebuie să se insiste pe formarea deprinderii de construire a cuvintelor din sunete inițiale date.

c) Jocuri didactice pentru consolidarea deprinderii de a folosi corect substantivele la singular și plural, în nominativ, acuzativ, dativ, genitiv

Printre principalele scopuri urmărite de cadrul didactic se numără utilizarea în vocabularul activ și pasiv a cât mai multe cuvinte și asocierea lor cu sensurile pe care le poartă, precum și folosirea corectă a singularului și a pluralului sau folosirea corectă a cazurilor substantivelor.

Pentru atingerea primului scop amintit se poate recurge la următoarea sarcină: Ce știi despre Scufița Roșie? Se poate răspunde apelând la mai multe variante precum: Este trimisă de mama sa cu coșul de mâncare la bunică/ Trece prin pădure, cântă și culege flori/ Se întâlnește cu lupul și este ademenită de el/ Este păcălită de lup în casa bunicii/ Este salvată de vânător. De asemenea, li se cere copiilor să spună semnificația diferitelor cuvinte: șezătoare, speriată, departe. În vederea atingerii celui de-al doilea scop se poate apela la jocul „Eu spun una, tu spui multe”, iar pentru exersarea folosirii corecte a cazurilor substantivelor, am recurs la următoarele întrebări:

• Cui i-a dat mama mâncare în coșulețul să-i ducă bunicuței? (pentru cazul dativ)
• Pe cine au găsit piticii în căsuță când s-au întors din pădure? (pentru cazul acuzativ)
• Cum îl strigau nepoțeii pe bunic? (pentru cazul vocativ)
• Cine n-au ascultat-o pe capră? (pentru cazul nominativ)

d) Jocuri didactice pentru folosirea corectă a adjectivului

Exemplu: Răspunde repede și bine – cum este Cenușăreasa?
Răspunsurile se bazează pe reamintirea caracterizării din povestea Cenușăreasa.

e) Jocuri didactice pentru consolidarea deprinderii de a construi propoziții și fraze cu sens logic și pentru formarea unei vorbiri expresive

Exemplu: Citește pe cărticică.
Poveștile create de preșcolari pot fi înregistrate pe casetofon, iar la sfârșitul activității/lecției se poate premia cea mai frumoasă și originală poveste. Cadrul didactic poate spune o ghicitoare despre animale, rechizite școlare, anotimpuri, cerând apoi elevilor să alcătuiască și ei o ghicitoare despre un obiect din aceeași categorie sau grupare.

f) Jocurile-exercițiu pentru analiza fonetică

Acestea trebuie să cuprindă și elemente de joc pentru a fi cât mai atractive. Jocul POC are ca scop inspirația pe nas, oprirea expirației, apoi expirația prelungită pe gură însoțită de onomatopeea POC (exemplu: pentru a auzi ce zgomot a făcut oala când s-a spart). Ex.: Căsuța din oală.
Jocurile-exercițiu de dezvoltare a vorbirii le-am integrat în alte activități ca povestirea, lectura după imagini sub forma unor versuri, ghicitori.

g) Dramatizările

Dramatizările sunt variante ale jocurilor de creație; sunt jocuri de o construcție aparte. Limbajul dramatic dispune de o întreagă serie de procedee ce apar în vorbirea personajelor, producând efecte comice. Corecta interpretare a dialogului din text impune obligatoriu referința la planul autorului, reprezentat de indicațiile scenice, de parantezele regizorale. Acestea indică frecvent prezența unei serii foarte bogate de reacții nonverbale (în spectacol mimico-gestuale) ale personajelor care pot contrazice, completa sau suplini expresia verbală.

Dramatizările sunt transpuneri scenice de manieră artistică. Copilul înțelege treptat că el este un interpret de rol. În această calitate, după ce învață bine textul (rolul încredințat) face numeroase exerciții de interpretare artistică a rolului ce și l-a asumat.

Dramatizările mai pot avea și sensul de redare a conținutului poveștii prin dialog. În acest caz, fiecare copil, sub îndrumarea cadrului didactic, interpretează, cu prilejul repovestirii, un rol încredințat de ceilalți copii în sugestia adultului. Efectele psihologice ale unei asemenea modalități de lucru sunt impresionante: interpreții trăiesc momente deosebite în procesul redării pe roluri a conținutului poveștii, mai ales atunci când ei reușesc să redea, în mod adecvat, suficient de nuanțat, ceea ce relatează, uneori cu lux de amănunte, autorul.

Alte jocuri didactice pe care le-am folosit se pot referi la: convorbiri telefonice (prin telefoane-jucărie), La doctor, La magazin; importante sunt și jocurile de cântec și de mișcare: Ce pot face copiii, La pădure.

Șezătorile literare au un farmec deosebit și se pot organiza cu preșcolarii unei grupe sau între grupe paralele. În cadrul acestei șezători, preșcolarii pot recita (întrecându-se în recitare frumoasă, expresivă), pot povesti, pot cânta, pot spune ghicitori sau pot chiar prezenta dramatizări.

Fie că se apelează la o modalitate sau alta, rolul acestora este acela de a forma capacitatea de comunicare a preșcolarilor și a școlarilor mici, de a-i pregăti ca autentici purtători de mesaje pertinente într-o cultură a comunicării.