Nevoi și provocări în traseul dezvoltării adolescenților din România: modalități prin care sistemul educațional poate răspunde acestor nevoi și provocări

Adolescența este specifică celei de-a doua decade a vieții omului, o perioadă a transformărilor intense pe toate planurile, atât fizic, cât și psihic, respectiv social. Toate aceste schimbări fac ca vârsta adolescenței să constituie o trecere tumultoasă dinspre copilărie spre tinerețe. Localizarea exactă a adolescenţei este între 14-25 de ani şi este formată din trei stadii: preadolescenţa, adolescenţa propriu-zisă şi adolescenţa prelungită sau târzie. Vârsta adolescenţei este diferită de la o epocă istorică la alta. Aceasta a suferit schimbări, extinderi respectiv restrângeri,  în funcţie de perioada istorică, începând cu vremurile străvechi, când, adolescenţa era aproape inexistentă. Copiii participau de la vârste fragede la toate treburile casei. Astfel ei săreau peste perioada adolescenţei, trecând în rândul adulţilor aproximativ pe la 14 ani. Odată consideraţi adulţi, aceştia erau puşi să muncească la fel ca şi părinţii, poate chiar mai mult, ajungând de la o vârstă fragedă să-şi întemeieze propriile familii.
Perioada adolescenţei s-a extins odată cu evoluţia societăţii.

Epoca industrială a afirmat adolescenţa în forma pe care o cunoaştem. Odată cu evoluţia societăţii, a fost necesară o mai lungă perioadă de pregătire pentru a deveni un adult muncitor, astfel extinzându-se perioada şcolară şi odată cu ea şi adolescenţa ca perioadă de vârstă. Având în vedere industrializarea masivă, apariţia unor noi maşinării cu care omul nu era obişnuit să lucreze, societatea a fost nevoită să-şi instruiască o perioadă mai lungă copiii pentru a achiziţiona competenţele necesare folosiri acestora. Prin această întârziere de a intra în tinereţe şi de a-şi asuma responsabilităţi, adolescenţa a avut în sfârşit ocazia să se manifeste. În momentul în care s-a făcut trecerea de la societatea de producţie la societatea serviciilor, stilul de viaţă al adolescentului a suferit o altă schimbare. Având în vedere că tot ce ne înconjoară este operat de calculatoare, putem spune ca studiul pentru pregătirea profesională este mai complex şi drept urmare necesită mai mulţi ani de studiu, oferind adolescenţei ocazia să se extindă din nou. Adolescenţa târzie s-a extins, astfel, până la vârsta de 25 de ani datorită prelungirii duratei necesare de studiu, aceasta incluzând acum şi anii de facultate.

Adolescenţii contemporani tind să ajungă mai repede la pubertate, să prelungească perioada în care stau în şcoală, să se separe mai mult de lumea adulţilor, iar ca tineri, să se mute la oraş, să se integreze pe o piaţă a muncii mult mai fl exibilă în ceea ce priveşte programul de lucru şi oportunităţile de creştere a carierei şi să se căsătorească mai târziu.

Astfel, putem caracteriza adolescența ca fiind trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă şi intensa dezvoltare a personalităţii. După ieşirea din pubertate are loc în mod intens ieşirea din societatea de tip tutelar, familiar şi şcolar şi intrarea în viaţa cultural-socială mai largă a şcolii şi chiar a oraşului. Această intrare este complexă şi dependentă de gradul de integrare a şcolii în viaţa socială.

Datorită acestor schimbări rapide și dramatice ce au loc în perioada adolescenței, aceștia vor deveni, într-o măsură mai mare sau mai mică dificili, având schimbări emoționale bruște, devenind triști, anxioși, iritabili. Pentru a trece mai ușor peste această perioadă de schimbări, adolescenții au o serie de nevoi ce trebuiesc satisfăcute.

Cred ca una dintre nevoile principale ale adolescenților este aceea de autocunoaștere. De multe ori, adolescenții își pun întrebarea „Cine sunt eu?”. Conștiința de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte. Satisfacerea acestei nevoi este foarte importantă în vederea formării propriei identități. Formarea identităţii poate fi explicată ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat. Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii. Nesatisfacerea acestei nevoi poate duce la numeroase probleme cum ar fi: tehnici de învăţare ineficiente, conflicte în familie si la şcoală, influenta negativa a grupului de prieteni, dificultăţi în luarea deciziilor, stimă de sine scăzută, emotivitate, agresivitate etc. Insuficienta autocunoaştere poate menţine şi agrava problemele cu care adolescentul se confruntă, și poate avea numeroase efecte pe termen scurt şi lung (slabă adaptare la cerinţele şcolare şi mai târziu la locul de muncă, dificultăţi în rezolvarea problemelor şi luarea deciziilor, accentuarea conflictelor cu cei din jur, randament scăzut la învățătură).  Ameliorarea acestor probleme s-ar putea realiza printr-o cunoaștere adecvată și depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, dar nu în ultimul rând a cadrelor didactice.

Modalitatea prin care sistemul educativ ar putea să răspundă acestei nevoi ar fi implementarea unor proiecte educaționale ce au ca scop creșterea capacității de autocunoaștere a elevilor. Personalul didactic implicat în implementarea acestor proiecte ar putea fi reprezentat atât de consilierii educativi, psihologi și diriginți dar și de către celelalte cadre didactice. De asemenea, la aceste activități ar fi indicat să fie implicați și părinții elevilor. În felul acesta, părinții vor fi implicați activ în procesul de cunoaștere al propriilor copii, atât în ceea ce privește personalitatea acestora cât și în ceea ce privește interesele acestora. În cadrul acestui program, se pot desfășura diverse activități ce vor avea ca scop autocunoașterea de către elevi a propriului temperament, a aptitudinilor, a stimei de sine, a stilului de învățare etc. La finalul acestor activități, elevii vor dobândi informaţii despre propria persoană, înțelegându-se mai bine, ceea ce va avea ca efect o mai bună adaptare la cerinţele şcolare, o îmbunătățire a abilităților de rezolvare a problemelor şi luarea deciziilor, relații mai eficiente cu cei din jur, tehnici eficiente de învățare.

O altă metodă prin care sistemul educativ românesc ar putea să răspundă acestei nevoi ar fi implicarea în vederea îmbunătățirii relațiilor dintre părinți și elevi. Se cunoaște faptul că relațiile dintre părinți și adolescenți sunt din ce în ce mai dificile în contextul evoluției rapide a societății, schimbării valorilor sociale, invadării tehnologice.

Dificultatea acestei perioade nu se rezumă doar la oscilarea între diferite stări, ci şi impulsivitate, nesiguranţa pe care o simt şi dorinţa de a fi rebeli, pentru faptul că se simt deseori neînţeleşi, dar şi pentru problemele care apar în comunicarea cu părinţii. Astfel, calităţile esenţiale ale comunicării eficiente se pierd de cele mai multe ori, iar relaţiile părinte-copil devin deficitare. Barierele de comunicare subminează înţelegerea reciprocă, nivelul de acceptare şi relaţionarea empatică dintre membrii familiei şi creează diverse stări tensionate, frustrante şi conflictuale. Aceste relații deficitare ce se stabilesc între părinți și adolescenți au un impact negativ asupra formării propriei imagini  a elevului, deci, implicit și asupra procesului de autocunoaștere.

În traseul de dezvoltare al adolescenților din România, pe lângă nevoia de autocunoaștere, aceștia au și alte nevoi, cum ar fi nevoia de a fi ascultați. De multe ori, societatea identifică sursa de dificultate în comunicare, la adolescenți. Adolescenții sunt catalogați ca fiind prea rebeli, prea leneși, prea dezinteresați, de aceea nu se poate realiza o comunicare eficientă. De fapt, sursa problemelor este alta. De multe ori adolescenții nu sunt ascultați sau nu sunt pe deplin ascultați, uneori chiar fals-ascultați.

Din păcate, în societatea noastră adolescenții sunt o categorie cumva inferioară, niște ființe „nu-încă-persoane”, cărora nu li se rezervă  niciun alt scop decât acela de a se supune așteptărilor și cerințelor adulților din jurul lor. În mod normal, un dialog real poate apărea doar între două persoane care își recunosc reciproc statutul de persoană. Principala cauză pentru lipsa dialogului între generații în România este percepția „bulk”, la grămadă, a adolescenților, alături de această mândrie a adulților care le permite să se poziționeze pe altă treaptă socială față de adolescenți. Asta le închide adulților canalele de comunicare, rând pe rând, căci tinerii nu răspund pozitiv într-un climat bazat pe autoritate, cu parteneri de „dialog” care le neagă atât problemele, cât și propunerile de soluții.

Pentru satisfacerea acestei nevoi, cred ca școala ar trebui să aibă un impact foarte mare. Școala sau educația nu înseamnă doar transmiterea de cunoștințe, pe care ulterior elevii să le memoreze, de multe ori mecanic, iar ulterior, pentru a fi notați, aceștia să reproducă „mot-a-mot” ceea ce le-a spus profesorul. Educația înseamnă mai mult decât atât. Cadrele didactice ar trebui să fie mai atente la nevoile elevilor. Ar trebui să le ofere șansa de a se remarca, de a-și spune părerea. Din păcate, acest lucru, în școlile românești, uneori lipsește. Încă mai sunt profesori care nu țin ritmul cu dezvoltarea societății și a tinerilor, profesori care nu permit elevilor să se exprime, profesori care nu sunt la punct cu noutățile din metodologia și didactica materiei pe care o predau și chiar profesori care contestă metodele moderne de predare. Cred că ar trebui gândit un sistem prin care fie acești profesori să fie eliminați din sistemul educativ, fie să conștientizeze importanța acestei nevoi și implicit să aducă îmbunătățiri actului educativ.

Ceea ce ar trebui să facă sistemul educativ pentru a satisface această nevoie a adolescenților, ar fi să le ofere posibilitatea adolescenților de a-și exprima părerea, să îi asculte și să îi înțeleagă. Aceste lucruri au un impact puternic în dezvoltarea adolescentului, și implicit, în formarea viitorului adult. Cum ar putea să se realizeze acest lucru? O metodă de predare ce ar putea fi utilizată cu succes ar fi dezbaterea. Profesorul ar putea să îi angreneze pe elevi în discuții pe o anumită temă dată. Să îi grupeze în funcție de interese, iar aceștia să aducă argumente pro sau contra subiectului dat.

Pentru a satisface această nevoie, profesorul ar trebui să fie atent și să ofere posibilitatea fiecărui membru al grupului să-și exprime părerea și chiar să încurajeze elevii mai timizi în a-și spune părerea, să nu-i judece și să nu le permită celorlalți participanți la discuție să ia în derâdere pe cei ce au dificultăți în exprimare. Acestia ar trebui să fie ascultați și ajutați să-și dezvolte această latură, a comunicării. De asemenea, în cadrul școlilor, s-ar putea realiza mese rotunde, pe diferite subiecte, la care ar putea fi invitați și părinții. O importanță deosebită o are și psihologul școlar, dacă acesta există. Acesta ar putea să îi consilieze atât pe elevi, cât și pe părinți, în vederea îmbunătățirii comunicării dintre aceștia. Părintele ar trebui să înțeleagă nevoia adolescentului de a fi ascultat, de a i se lua în considerare părerile.

O altă nevoie a adolescenților români, ar fi nevoia de a avea intimitate și viață personală, inclusiv viață sexuală. De multe ori, părinții nu realizează faptul că al lor copil de ieri s-a transformat în adolescentul de astăzi și încă sunt tentați să îl controleze la orice pas. Desigur, intenția părinților nu este una rea, fac acest lucru din dorința de a-i proteja. Totuși, aceștia ar trebui să înțeleagă nevoia adolescenților de intimitate și să le ofere acestora spațiul pe care și-l doresc, să le ofere încredere, propria cameră și să le respecte regulile stabilite pentru aceasta. Această nevoie de intimitate se datorează și schimbărilor corporale aduse de pubertate, dar și emoțiilor noi pe care le trăiesc și care îi fac pe adolescenți să își apere dreptul la intimitate. Orice încercare neargumentată şi nenegociată a adultului de a interveni în viaţa adolescentului este percepută de acesta ca o încălcare a intimităţii, riscând să ducă la perturbarea profundă a relaţiei cu adultul. Cu cât părinții vor respecta această nevoie, cu atât adolescenți vor fi mai dispuși să comunice cu aceștia despre ce li se întâmplă. Părinții trebuie să înțeleagă că a respecta dreptul adolescenților la intimitate nu înseamnă că sunt nepăsători față de ceea ce li se întâmplă, ci că le arată că sunt dispuși să îi asculte, fără ca aceștia să insiste prea mult asupra subiectului.

Discuțiile despre viața sexuală la adolescenți sunt încă un subiect tabu în țara noastră. În această privință cred că școala ar trebui să aibă un impact mai mare asupra pre-adolescențilot și adolescenților și ar trebui să fie mai implicată. Cred că educația sexuală în școli este imperios necesară. Dacă se face educație sexuală în școală asta nu înseamnă că elevii vor fi învățați cum să întrețină raporturi sexuale, ci vor primi răspunsuri la nenumăratele întrebări și curiozități. Multe persoane cred că dacă se va face educație sexuală în școală, aceștia vor fi mai curioși. Ceea ce este complet FALS! Adolescenții sunt foarte curioși și vor cauta informații pe siteuri neautorizate. Vor fi tentați să experimenteze fără a avea cunoștințe despre riscurile la care se expun. La orele de educație sexuală elevii vor învăța că nimeni nu are voie să îi atingă într-un mod care li se pare nepotrivit. Vor învăța cum să ceară ajutor și vor primi informații despre persoanele care trebuie să îi ajute și să îi apere. Vor învăța despre igienă, sănătate și cum să recunoască problemele, cum să recunoască și să evite situațiile periculoase pentru ei, într-o lume plină de prădători sexuali, online, pe stradă sau în propria familie. De asemenea, vor învăța despre utilitatea prezervativului și despre bolile cu transmitere sexuală. Nu doar gonoreea și sifilisul se transmit pe cale sexuală ci și hepatitele virale și Hiv-ul și că odată contactate din neatenție, vor deveni pacienți sub tratament întreaga viață.

Adolescentele vor afla ce înseamnă o sarcină nedorită și că un copil, nu numai că schimbă pentru totdeauna viața unei fete, dar este o responsabilitate pentru ambii parteneri sexuali. Vor înțelege că avortul este o experiență urâtă, traumatizantă atât fizic cât și psihic și că există alte soluții la îndemână să nu ajungă în această situație. Din păcate prea puțini adolescenți români sunt informați cu privire la toate aceste aspecte iar școala este mai mult absentă decât prezentă. În lipsa educației sexuale adolescenții înțeleg total greșit viața sexuală. Fac anumite compromisuri și lucruri pe care nu și le doresc, doar din dorința de a fi acceptați de grup. A le vorbi copiilor despre sex este important pentru a-i ajuta să-și formeze atitudini sănătoase despre sexualitate, identitate sexuală, relații sănătoase, comportament responsabil și viața intimă. În plus suntem siguri că, informațile oferite provin din surse de încredere. De asemenea este important ca adolescenții să înțeleagă emoțiile ce însoțesc actul sexual, iubirea și respectul față de partener, chiar înainte de a fi activi sexual. Educația sexuală îi ajută de asemenea să se protejeze de abuzul sexual și de a deveni la rândul lor persoane care abuzează sexual. De aici, se naște o altă nevoie a adolescenților, aceea de a fi informați. În prezent sistemul educativ nu satisface această nevoie a elevilor, și anume, de a fi informați cu privire la sexualitate.

Consider că nu ar mai trebui să li se îngrădească elevilor dreptul de a fi informați cu privire la sexualitate și ar trebui să se introducă educația sexuală în școli. Cu toate că acest lucru este, aș putea spune eu, mai mult decât urgent, trebuie mare atenție la cum se va aplica și implementa acest proiect. Consider că această materia trebuie să fie predată de specialiști. Nu trebuie să fie lasată la nivel de școala, să se dea în completarea catedrei în cazul profesorilor cu normă incompletă. Dacă nu se va trata cu mare seriozitate acest subiect, iar ora nu va fi făcută de către specialiști, atunci vom putea spune că eficiența ei va fi foarte mică sau chiar va tinde spre zero.

O altă nevoie a preadolescenților și adolescenților din România este aceea de apartenență. Aș putea spune că aceasta este una dintre cele mai puternice nevoi ale adolescenților. Ei simt nevoia de a aparține unui loc, de a se asemăna cuiva, de a găsi acele persoane care împărtășesc aceleași probleme și bucurii ca ale lui și de a găsi modele demne de urmat. În cazul în care această nevoie nu va fi satisfăcută, adolescentul va dezvolta sentimente de inutilitate și inadecvare, se va simți respins, singur, toate acestea ducând la apariția unor tulburări anxios-depresive.

Pe lângă toate aceste nevoi, mai există o necesitate esențială pentru supraviețuirea lor, și anume cea materială. De obicei această necesitate este privită ca o necesitate, în mod special, în mediul rural. Dacă în ceea ce privește mediul urban, adolescenții nu consideră că partea materială cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, medicația, siguranța sau protecția reprezintă o necesitate, acest fapt reprezentând de fapt o obligație a părinților, în mediul rural întâlnim, anumite zone unde aceste necesități esențiale pentru supraviețuire și dezvoltare fizică normală lipsesc. Zone limitrofe, unde oamenii trăiesc la limita sărăciei, unde adolescenții muncesc cot la cot cu părinții sau chiar mai mult, unde, aș putea spune eu că mulți dintre copii sar peste această etapă a adolescenței, și devin, forțați de împrejurări, adulți maturi. Cred că, societatea și sistemul educativ ar trebui să acorde o mai mare atenție acestor copii, să identifice aceste situații și să elaboreze un plan de intervenție. Suntem tentați să credem că aceasta nu ar trebui să fie o provocare cu care să se confrunte adolescenții de astăzi. Și așa ar trebui să fie! Adolescenții nu ar trebui să ducă grija zilei de mâine și povara grijilor unui adult. Aceștia ar trebui să se bucure de frumusețile vârstei, să caute, să exploreze, să-și pună întrebări, să găsească răspunsuri. Din păcate, oricât de multe eforturi fac organizațiile non-guvernamentale, România încă se mai confruntă cu astfel de situații. Pentru a reduce și chiar a elimina această problemă din rândul adolescenților, nu ar trebui să intervină doar școala, ci și societatea. Cred că ar trebui să fim mai empatici, mai înțelegători și mai implicați în a acorda ajutor celor din jurul nostru.

Cum răspunde sistemul educativ nevoilor și provocărilor adolescenților români? Cele mai frecvente sunt activitățile organizate cu scopul de a-i ajuta pe adolescenți să-și dezvolte cunoștințele, încrederea și abilitățile; activități care să le ofere adolescenților oportunitatea de a învăța atât prin deducții logice, cât și prin emoții; activități ce au în vedere atât dezvoltarea competențelor, dar și a cunoștințelor. Activităţile pot fi utilizate pentru a-i învăţa pe adolescenţi lucruri noi, nu doar în teorie, ci şi în practică, sprijinindu-i să se dezvolte din punct de vedere emoţional. Adolescenţii pot fi ajutaţi să dobândească competenţele şi cunoştinţele de care au nevoie, prin diverse metode active cum ar fi: discuții, brainstorming: generarea spontană a unei liste de idei cu privire la un anumit subiect (se vor aduna cât mai multe idei şi se va încuraja chiar şi pe cele mai neobişnuite, se va amâna analiza critică pentru o etapă ulterioară), activităţi sportive şi jocuri de echipă în care adolescenţii experimentează provocări, învaţă să coopereze, să lucreze în echipe, să îi asculte pe ceilalți, să accepte și ideile celorlalți ca fiind bune, învață să se exprime și să se facă înțeleși. Sistemul educativ trebuie să fie preocupat în a-i ajuta pe elevi să-şi descopere interesele şi să se dezvolte din punct de vedere fizic şi intelectual. De asemenea, au nevoie să-şi dezvolte abilităţile sociale şi simţul responsabilităţii.

În concluzie, consider că sistemul educativ românesc nu este pe deplin pregătit pentru a răspunde tuturor nevoilor și provocărilor adolescenților, dar cu ajutorul oamenilor (fie ei miniștri, educatori, directori, psihopedagogi sau alte cadre didactice) cu viziune, acest lucru se poate schimba, satisfăcând nevoile acestora.

Bibliografie
Grațiela Sion, Psihologia adolescenței și a tinereții. Dezvoltare, educație și intervenție, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2018
Buzdugan T, Avertismentele adolescenței, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2009
Munteanu A, Psihologia dezvoltării umane, ediția a II-a, rev, Ed. Polirom, Iași, 2006
Șchiopu U, Verza E, Psihosociologia vârstelor – ciclurile vieții, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995
Steingerg L., Silk J S, Parenting adolescents. In hoandbook of parenting: Children and parenting, Vol. 1, 2, Ed. Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 2002
Robu V Psihologia personalității – note de curs, Ed. Lumen, 2017