Perspectiva constructivistă asupra învăţării are la bază ideea complementarităţii instrucţiei şi construcţiei. Profesorii trebuie să fie preocupaţi nu atât de „cât” transmit, ci mai mult de căile şi modalităţile pe care le pot oferi elevilor pentru a veni în contact cu diverse informaţii, pentru a descoperi, experimenta, căuta şi rezolva probleme. În acest mod, elevii devin participanţi activi la construirea propriei cunoaşteri, cunoştinţele nu mai sunt oferite „de-a gata”. Învăţarea devine astfel un proces activ, mai mult decât o simplă recepţionare pasivă a informaţiilor. Elevii trebuie însă motivaţi să parcurgă experienţele de învăţare propuse de profesori şi, întrucât fiecare are ritmul său propriu de învăţare, este necesară diferenţierea şi adaptarea sarcinilor.
De aceea, instruirea constructivistă se dovedeşte foarte dificilă în practicarea ei la clasă: ghidarea elevilor de către profesor este un proces sofisticat, proiectarea lecţiilor trebuie structurată în numeroase variante, pe moduri diferite de afirmare ale elevilor. În condiţiile concrete pe care societatea noastră le pune la dispoziţia procesului didactic, profesorii conştientizează pe de o parte virtuţile evidente ale noii abordări (paradigme) în educaţia elevilor, iar pe de altă parte dificultăţile (limitele) aplicării ei la clasă. Aşa încât, fără o restructurare adecvată a întregului câmp educaţional (elaborarea de programe, strategii şi mai ales resurse compatibile cu acest tip de învăţare), nu putem asista decât la iniţierea unor practici de activizare a elevilor, pe fondul orientării spre un învăţământ formativ.