Toate articolele din categoria: Psihologia educației
Nevoi și provocări în traseul dezvoltării adolescenților din România: modalități prin care sistemul educațional poate răspunde acestor nevoi și provocări
Adolescența este specifică celei de-a doua decade a vieții omului, o perioadă a transformărilor intense pe toate planurile, atât fizic, cât și psihic, respectiv social. Toate aceste schimbări fac ca vârsta adolescenței să constituie o trecere tumultoasă dinspre copilărie spre tinerețe. Localizarea exactă a adolescenţei este între 14-25 de ani şi este formată din trei stadii: preadolescenţa, adolescenţa propriu-zisă şi adolescenţa prelungită sau târzie. Vârsta adolescenţei este diferită de la o epocă istorică la alta. Aceasta a suferit schimbări, extinderi respectiv restrângeri, în funcţie de perioada istorică, începând cu vremurile străvechi, când, adolescenţa era aproape inexistentă. Copiii participau de la vârste fragede la toate treburile casei. Astfel ei săreau peste perioada adolescenţei, trecând în rândul adulţilor aproximativ pe la 14 ani. Odată consideraţi adulţi, aceştia erau puşi să muncească la fel ca şi părinţii, poate chiar mai mult, ajungând de la o vârstă fragedă să-şi întemeieze propriile familii.
Perioada adolescenţei s-a extins odată cu evoluţia societăţii.
În ce constă teoria dezvoltării cognitive elaborată de Jean Piaget?
Jean Piaget este una dintre personalitățile de seamă ale cercetărilor din domeniul psihologic, elaborând de-a lungul carierei sale numeroase lucrări și articole ce vizează dezvoltarea psihică umană, iar acestea sunt indispensabile pentru noile cercetări din domeniu.
Piaget a fost un biolog, logician, psihanalist și filosof elvețian ce se naște în data de 9 august 1896 în Neuchâtel. Este fiul profesorului de literatură medievală Arthur Piaget și al Rebeccăi Jackson. În 1907, este elev la Colegiul din Neuchâtel, unde reușește să scrie un articol despre o albină văzută în parc. Acest articol a fost considerat punctul de plecare în cariera științifică a lui Jean Piaget.
Modalități de exprimare a emoțiilor la vârsta preșcolară
În copilărie, emoțiile parcurg o cale progresivă de dezvoltare, transformându-se şi acumulând un conținut mai bogat, dar și forme complexe de manifestare, sub influența condițiilor sociale de viață și de educație pe care copilul le-a experimentat, până la acel moment. Este cunoscut faptul că, un copil poate trece cu uşurinţă de la o stare negativă la una pozitivă şi invers, dacă întâlneşte un factor potrivit, care să declanşeze schimbarea. El poate fi „o furtună” sau „un cer senin” într-un interval scurt de timp, fără să acumuleze resentimente. Emoţiile pe care acesta le resimte sunt exprimate prin cuvinte („ Sunt supărat/ă!”, „ Sunt bucuroasă!”), dar mai ales prin gesturi (încrucişarea braţelor, plecarea capului, lovirea cu picioarele, retragerea sau ridicarea braţelor deasupra capului, în semn de protejare). În procesul educativ este foarte important să urmărim asimilarea de către copil a două aspecte esențiale: înțelegerea reală, la nivelul lui, a unor anumite fapte şi întâmplări din lumea înconjurătoare, la care el poate fi martor şi atitudinea sa corectă față de ele.
Articol integral →Dezvoltarea inteligenței emoționale a elevilor – o componentă esențială a succesului
Conceptului de „inteligență emoțională” nu este unul nou, ci își are rădăcini în anii ’20 ai secolului trecut, când profesorul american Edward Lee Thorndike (Columbia University) identifică, pe lângă „inteligenţa generală, academică”, un alt tip de inteligenţă, definind-o ca „inteligenţă socială” și care ulterior va fi raportată la conceptul de „inteligenţa emoţională”. Inteligența emoțională definește capacitatea de a înţelege şi de a acţiona abil şi echilibrat în cadrul relaţiilor interpersonale sau interumane. Două decenii mai târziu, la începutul anilor ’40, psihologul româno-american David Wechsler (unul dintre promotorii testelor IQ), vorbește despre „elementele intelectuale” şi „elementele non-intelectuale” (factori afectivi, personali și sociali) necesare adaptării, evoluției și succesului individului în mediul în care trăiește. Cu alte cuvinte, inteligența emoțională reprezintă abilitatea de a înțelege și de a gestiona propriile emoții, precum și de a percepe și relaționa cu emoțiile altor persoane. Pentru elevi, dezvoltarea acestei abilități este la fel de importantă ca și învățarea materiilor, deoarece îi ajută să devină adulți echilibrați, încrezători și capabili să facă față provocărilor vieții.
Articol integral →Abordarea pozitivă a comportamentului copilului. Planul B
Modelul Soluții Colaborative şi Proactive, propus de Greene (2015), este un model educaţional aplicat cu preponderenţă în cadrul instituţiilor de învătământ unde comportamentele de tip problematic tind să fie tot mai numeroase şi afectează cel mai adesea desfăşurarea în condiţii optime a demersului didactic, dar se doreşte şi o soluţie prin implicarea tuturor partenerilor implicaţi (elevi, părinţi, cadre didactice, specialişti). Modelul pleacă de la ideea că apar comportamente neadecvate din cauza faptului că acești copii nu au dezvoltate anumite aptitudini care să-i determine să se adapteze la cerințe, cu alte cuvinte, ei se comportă bine dacă pot sau știu cum ar trebui să se comporte bine. Aceste „abilități nedezvoltate” devin problematice în anumite situații sau în condiții specifice care generează probleme nerezolvate. Astfel, autorul propune un instrument privind Evaluarea aptitudinilor nedezvoltate şi a problemelor nerezolvate, un ghid cu dificultățile pe care le pot avea copiii în diferite situații generale, concomitent cu modul concret de manifestare a acestora în situații particulare.
Articol integral →Raportarea la greșeală în procesul de învățare
În mod obișnuit, suntem învățați să ne ferim de greșeală și să considerăm greșeala ca fiind premisa unei pedepse, a unei sancțiuni negative ori chiar a eșecului. Starea afectivă asociată cu greșeala este încărcată negativ – frică, rușine, tristețe sau chiar furie, iar discuțiile despre greșeli sunt mai degrabă mustrare, ceartă, decât analiză, reflecție, generalizare a lecțiilor învățate. Scopul învățării era (și încă mai este) performanța. O dovadă la îndemână și foarte puternică o reprezintă documentele strategice, naționale, în care termenul „performanță” apare extrem de des. De asemenea, simpla analiză a discursului public despre educație aduce în prim-plan aceeași preocupare exagerată pentru performanță, pentru standarde înalte, fără loc de greșeală. Cu toate acestea, cel puțin în comunitatea pedagogică și psihologică, se pot observa schimbări în modul de raportare la greșeală.
Articol integral →Construirea încrederii în sine la preșcolari
Este important să ai încredere în forțele tale? Este important să facem în așa fel încât copiii din clasa noastră să devină puternici, conștienți de capacitățile lor, înarmați cu încredere în sine care să îi ajute să meargă înainte și să reușească în tot ceea ce își propun? Da. Este important. Menirea noastră este să le educăm copiilor încrederea în sine pentru că nu te naști cu ea. Cum procedăm pentru a avea reușite în acest sens? O modalitate ar fi aceea de creare a unor ocazii în care copiii să-și pună în valoare abilitățile personale; dacă are talent muzical, va interpreta o melodie în fața colegilor, dacă e un bun desenator, va realiza povestea unei zile la grădiniță și o va prezenta colegilor, dacă este un bun orator, va fi povestitorul zilei ori de câte ori se va ivi ocazia ș.a.m.d. O altă modalitate este aceea prin care le oferim feedback pentru ceea ce fac, îi încurajăm. Îi putem provoca, invitându-i să-și pună în mișcare imaginația și creativitatea. Au puteri nebănuite atunci când sunt încurajați și susținuți. Și sunt capabili să creeze lucruri minunate. Important este ca cei de lângă ei să admire produsul creației lor, să-i înțeleagă.
Articol integral →Studiu de caz și posibile intervenții pe un caz concret
În acest articol vom prezenta un mod de a realiza un studiu de caz, pornind de la un exemplu concret. Vom porni de la descrierea cazului, continuând mai apoi să detaliem dezvoltarea/ funcționarea emoțională, dezvoltarea socială și dezvoltarea/ funcționarea motivațională. Vom prezenta o scurtă analiza funcțională a cazului, iar la final vom prezenta câteva posibile intervenții care ar putea ameliora comportamentul elevului V.A.
Articol integral →Teoriile învățării – modalități de integrare în practicile educaționale
Teoriile învățării, de la decodificarea de semnale și până la învățarea și aprofundarea noțiunilor, din etapa dezvoltării perceptiv-intuitivă a copiilor, se observă în orice moment educativ organizat de cadru didactic, iar conștientizarea lor face ca actul educativ să fie unul cu țintă precisă, organizat și documentat. Corelând teoriile învățării cu practica pedagogică, se pot crea situații de joc și învățare în care copiii exersează, își formează deprinderi, comportamente, dau răspunsuri acționale sau verbale.
Articol integral →Dezvoltarea reprezentărilor despre spațiu la copiii de vârstă preșcolară mare prin intermediul metodelor de explorare
Odată cu dezvoltarea accelerată a tehnologiei, a apărut și tendința cadrelor didactice de a integra la maxim tehnologiile informaționale în acul educațional. Educatorul, de cele mai multe ori, utilizează irațional resursele digital-interactive, din motiv că aceste tehnologii captivează atenția copiilor și le asigură o motivare în procesul instructiv-educativ. Cu toate acestea, se uită de faptul că tehnologiile informaționale pot influența negativ dezvoltarea preșcolarului, iar specialiștii recomandă să stea cât mai puțin în fața gadgeturilor. Din acest motiv, educatorului trebuie să se axeze în construirea actului educațional mai mult pe metode ce facilitează manipulare de obiecte, să se bazeze pe acțiuni de cunoaștere prin explorare-investigare.
Ministerul Educaţiei