Învățământul românesc se confruntă cu latura preponderent teoretizantă, puneți accent pe metodele activ-participative/ active/ interactive/ moderne, în centrul actului educativ trebuie să se afle elevul – sunt doar trei dintre șabloanele cu care ne place să defilăm.
Dacă începem cu prima afirmație, putem remarca, într-adevăr, că preocuparea pentru binele educației este, în mare măsură, de ordin teoretic, singura strategie care a dat rezultate în ultimul timp fiind o derută generalizată cu efecte vizibile în special la examenul de bacalaureat, dar nu numai. În ultimul timp, m-am întrebat tot mai des ce se întâmplă cu acei copii, în care s-a investit atât de mult – începând cu educatorii care le prezintă laudativ rezultatele excepționale de la tot felul de concursuri – toate  aprobate, copiii care rezolvă din scoarță-n scoarță culegeri peste culegeri, încep pregătirea suplimentară din grădiniță, terminând cu părinții care subscriu înverșunat la toate acestea. Aceste rezultate, vizibile mai ales în clasele primare, încep apoi să se estompeze treptat, treptat, ajungând ca, la finele liceului să se producă marele eveniment. Ce se întâmplă, repet, cu acești copii?
Articolul este un eseu despre metode moderne și tradiționale…